Urgențe pentru creștinul de acum

Nu scriu sub impulsul unei nevoi, ci la imboldul unei rugăminți. Privesc spectacolul lumii de azi și mi-e greu să mă decid încotro să-mi orientez gândurile pentru că sunt o grămadă de știri contradictorii și nimic nu pare limpezit. Una dintre temele care mă preocupă este legată de locul creștinului în lumea contemporană și felul ­în care îl poate mărturisi pe Hristos în condițiile istorice de azi.

Nu știu în ce măsură suntem conștienți de faptul că aspectul cel mai perfid al „mitologiei modernității”, care ni se inoculează, este acela că secularul nu este o ideologie, cu propriile sale certitudini, prejudecăți și adeziuni iraționale, ci doar un context cultural care permite tuturor convingerilor să înflorească, în măsura în care caracterul lor distinct se limitează strict la sfera privată. Acest lucru permite regimurilor seculare să se promoveze într-o mare diversitate de violențe și nedreptăți, fără a ține seama de mult trâmbițata „corectitudine politică” ce se vrea echidistantă ca principiu, dar se pare că nu pentru toată lumea.

O carte care merită adusă în dezbaterea ideilor de azi este și cea a lui David B. Hart, „Ateismul: o amăgire. Revoluția creș­tină și adversarii ei”, care pune în discuție recuperarea memoriei creștine, reamintirea îndelungatului trecut creștin, de care sunt dependente multe din principiile morale profunde ale modernității „luminate”, dar a căror memorie ideologia modernității se stră­duiește să o distorsioneze fără a dori să-și asume violențele excesive și subtile prin care s-a ­instalat și perpetuat.

Autorul încearcă să ne convingă, pe parcursul cărții, că Evanghelia a creat în societatea umană o revoluție care, tocmai pentru că nu a fost subită, traumatizantă și mărginită, ci progresivă, continuă și este atotcuprinzătoare. A fost cea mai semnificativă, profundă și radicală revoluție din istoria umanității. Mesajul său e cât se poate de provocator și încearcă să ne demonstreze că „epoca rațiunii a fost, în unele aspecte importante, începutul eclipsei autorității rațiunii ca valoare culturală; că epoca modernă este remarcabilă, în mare măsură, pentru triumful dogmatismului inflexibil și irațional în toate sferele strădaniei omenești (inclusiv în domeniul științelor) și pentru zborul dinspre raționalitate către o grămadă de fundamentalisme paliative, religioase și seculare; că ideologia iluminismului, aparți­nând modernității, ca atare nu are nici un merit în dezvoltarea științei moderne; că predispoziția spre barbarism a statului modern secular depășește tot răul de care crești­nismul ar putea fi, pe bună dreptate, acuzat nu doar în virtutea tehnologiei superioare de care dispune, ci prin însăși natura sa; că printre marile realizări ale culturii moderne se numără ­masiva refugiere în superstiții și incubarea unor tipuri brutale de nihilism și că, prin comparație cu revoluția creștină ce i-a precedat, modernitatea nu este alt­ceva decât un efect întârziat sau chiar o contrarevoluție, o întoarcere reacționară către o confortabilă, dar dezumanizantă înrobire, mentală și morală față de natura primară”.

Spiritul modernității pare să ne propună un nimic primordial ce fundamentează întreaga realitate, un vid fertil în care toate lucrurile sunt posibile, din care nu izvorăște nici un impediment împotriva dorințelor noastre și în fața căruia putem alege să devenim orice. Se pare că viața omului contemporan este un perpetuum act laic de credință în lucruri, uneori mult mai obscure și derizorii decât cele postulate ca bazându-se pe taină. Ar trebui să știm că valorile promovate de conștiința laică: respectul față de ceilalți, inviolabilitatea drepturilor persoanei, libertatea științei, acceptarea pluralismului religios și politic, a democrației politice și a pieței economice, nu s-au născut în afara creștinismului sau în luptă cu el, ci au conviețuit în cadrul istoriei.

Tendința modernității este cea de a aborda creștinismul ca pe o ideologie, pledând împotriva lui ca și când ar fi vorba de confruntarea cu un birou de avocatură. Dar, ca să înțelegem fascinantul umanism pe care îl aduce crești­nismul, trebuie să ne reconfigurăm capacitatea mărturisitoare a propriei credințe. Am terminat de curând ­„jurnalul” savantului Alexandru Mironescu, „Admirabila tăcere”, și am rămas fascinat de modelul lui de mărturisitor al credinței în Hristos, de interesul pentru citirea Scripturii, de deschiderea teologică înspre textele fundamentale ale literaturii creștine, de nivelul cunoștințelor și abilitatea de orientare creștină. Cred că asta lipsește creștinului contemporan, care s-a pierdut în ignoranța de a-și cultiva sufletul cu adevărul învățăturii Mântuitorului.

V-aș cita o mostră din jurnalul profesorului Mironescu: „Dumnezeu e prezent pretutindeni, în toată creația sa, dar nu-l poate vedea decât acela care Îl resimte ca o prezență în inima sa. Contactul nemijlocit cu Dumnezeu nu e posibil omului decât în inima sa. Dumnezeu e Taina omului. Aici, în inimă, incertitudinea obiectivă e biruită de dragostea din miezul interiorității, unde credința rezolvă contradicția fundamentală, scandalul absurdului, care e cu totul altceva decât scandalul ignoranței. În punctul acesta, a crede, escaladând rațiunea, nu mai e un martirism. În punctul acesta creștinismul apare ca însuși adevărul vieții și nu precum ceva ce este adevărat până la un oarecare nivel”. Modelul profesorului Mironescu pare destul de izolat azi, când mulțimea creștinilor practicanți se confruntă cu aceeași ignoranță care stăpânește masa creștinilor nominali. Cei care abordează aspecte ale credinței sau liniile general creștine o fac de pe o poziție impersonală. Credința este prin esența ei ceva adânc personal și este cu adevărat vie când este asumată în condiția experienței personale.

Spune părintele Schmemann că o anumită învățătură a Bisericii ajunge să fie vie pentru mine doar atunci când devine expe­riența mea, credința mea și în consecință conținutul personal al vieții mele. Chiar dacă creștinismul este extrem de personal, nu înseamnă că este individualist, pentru că toți credincioșii se raportează la același Hristos, care se adresează El însuși fiecărei persoane. Părintele Schmemann ne face atenți la o nuanță care creștinului de azi îi scapă frecvent: credința fiecăruia, în vreme ce e înrădăcinată în credința comună, rămâne unică. Modernitatea încearcă să transforme bătălia cu credința și religia într-o dezbatere științifică, pentru a-i arunca pe credincioși într-o confuzie cu argumente științifice, ca și cum discuția ­s-ar ține în termenii unui fenomen al naturii cognoscibil în mod obiectiv.

Din păcate, pentru foarte mulți dintre noi, preoți și credincioși, creștinismul are nevoie de de­monstrații pentru că nu mai este trăit la nivelul experienței personale. Modelul profesorului ­Mironescu și-a ­re­strâns, din păcate, „aria de influență” la foarte puțini laici, care, din fericire, au început să-și facă simțită vrerea în peisajul destul de anost al ­culturii de azi. În virtutea reflexelor moder­nității am putea spune, ca și filosoful Sartre, că „omul este o pasiune inutilă”, dar, în virtutea experienței creștine, am putea spune „chipul Slavei Tale celei negrăite sunt, deși port în mine rănile păcatelor”. Ar fi timpul să admitem că avem o credință care nu ne onorează statutul de creștini și că timpul nu este pierdut chiar dacă „secerișul este mult și lucrătorii sunt puțini”.