Vechiul Testament. Despre nume şi mâncare

Vechiul Testament - „political correctness”?

Nu mă pricep la denumiri, titluri sau definiţii, dar trebuie să recunosc că disciplina de care mă simt legat, Vechiul Testament, are un nume foarte ciudat.

Mai întâi adjectivul „vechi” trimite cu gândul la ceva vetust. Chiar şi unii teologi au impresia că timpul Vechiului Testament a expirat, că nu se poate compara cu Cel Nou. Bunăoară, în Evrei 8:13 pare să se sugereze „învechirea”: „Zicând nou, Domnul a învechit pe cel dintâi. Iar ce se învecheşte şi îmbătrâneşte, aproape este de pieire”. Pe de altă parte, în mediul academic apusean a fost lansată o denumire care se înscrie în direcţia postmodernistă a lui „political correctness”, deşi se regăseşte şi în Biblie (Evrei 9:15): Primul Testament. S-ar evita astfel orice referire la „învechire”, s-ar menaja sentimentele celor care s-au oprit doar la autoritatea Bibliei ebraice. Totuşi, asemenea eufe-mism de genul remarcii că o minge de vinilin este una din „piele ecologică” nu face decât să trădeze sentimentul de inconfort simţit în faţa categoriei de „vechi”. Voi reveni asupra lui după ce ne vom referi şi la al doilea termen.

Semnificaţia Testamentului?

Testament. Termenul e prea mult încărcat în limbajul comun cu sensul juridic: actul lăsat înainte de moarte de cineva pentru împărţirea moştenirii (cf. DEX). Deşi Evrei 9:16 pune accentul tocmai pe acest înţeles, totuşi, în cazul celor două părţi principale ale Bibliei, el nu este în întregime acoperit. De fapt, specia literară a testamentului apare cu acte în regulă doar în Facere 49. Acolo, patriarhul Iacob lasă cu limbă de moarte celor doisprezece fii o viziune asupra „zilelor celor din urmă”, făcând profilul fiecărui fiu, dar arătând şi cele care i se vor întâmpla. Tipul acesta literar a fost copiat ulterior în literatura apocrifă: cartea pseudoepigrafă Testamentul celor 12 patriarhi dezvoltă subiectul, arătând profeţiile şi învăţăturile lăsate urmaşilor de cei 12 fii ai lui Iacob. De asemenea, întâlnim în cadrul aceleiaşi literaturi Testamentul lui Avraam, un fel de autobiografie în care însă sunt incluse şi profeţii cu aspecte eshatologice. Exemplele pot continua. În literatura pseudoepigrafică, aproape fiecare mare personalitate şi-a lăsat testamentul…

Totuşi, cele două parţi ale Scripturii nu sunt propriu-zis asemenea testamente. Cine este cel care urmează să moară? Care să fie moştenirea? Nu avem indicaţii concrete pentru aşa ceva. Doar extrapolând, am putea pune aceasta în legătură cu jertfa lui Hristos şi cu Biserica Lui, formată din moştenitorii împărăţiei cerurilor. Totuşi, în acest caz ar fi o aplicare foarte generală şi unilaterală a termenului, care de altfel este foarte strict juridic.

Testament şi legământ

De fapt, problema a început cu traducerile. În ebraică, berit înseamnă în principal „legământ”, dar în greacă a fost tradus prin diatheke, care înseamnă şi „legământ”, dar în principal „testament”. De fapt, traducătorii Septuagintei au lărgit sfera semantică a lui diatheke, apropiindu-l de syntheke, „legământ”. În latină, o limbă mai apropiată de domeniul juridic decât de cel filosofic, diatheke a fost redat prin testamentum, care însă desemnează exclusiv actul de instituire a unui moştenitor, pornind de la sensul principal de mărturie (de la testis, „martor”). În Occident, prin intermediul latinei, termenul a devenit denumirea standard pentru cele două părţi ale Bibliei. Totuşi, în original, termenul are o sferă mult mai largă.

Prima dată în textul canonic actual, berit apare în Facere 6:18, Iahve promiţându-i lui Noe că va încheia cu el un legământ. Acesta va fi parafat în capitolul 9. Termenul apare apoi în Facere 15 şi 17, unde este descris legământul lui Iahve cu Avraam. Dacă legământul cu Noe privea întreaga omenire şi animalele, dacă avea ca „semn” ceva vizibil tuturor (curcubeul de pe cer), legământul cu Avraam restrângea factorul uman doar la familia lui Avraam, iar semnul devine unul intim, ascuns (circumciderea). Istoria deuteronomistă va vorbi apoi de legământul încheiat pe Muntele Sinai între Iahve şi întregul Israel, legământ care se propagă de-a lungul istoriei şi funcţionează pentru orice persoană din sânul comunităţii lui Israel (Deuteronom 5:2).

Cum se încheia legământul?

Legământul (berit) pare deci un contract încheiat între două părţi, cu angajamente sau făgăduinţe şi chiar cu stipularea unor pedepse în cazul încălcării lui. În antichitatea orientului apropiat, hitiţii au fost primii, se pare, care au făcut mare caz de „legăminte”. Fiind un stat federal, Imperiul hitit s-a bazat pe tratate scrise, legăminte, între monarh şi statele din jur. Dacă se parafa un legământ cu un stat egal (de exemplu cu Egiptul faraonic), cei doi suverani deveneau prin intermediul legământului „fraţi”. Dacă se încheia cu vreun regişor aflat în sfera de influenţă, suzeranul devenea „tată”, iar vasalul „fiu”. Digresiunea aceasta istorică ne ajută să înţelegem mai bine mecanismul legământului biblic: Cel care ia iniţiativa încheierii legământului este Iahve, El devine suzeran al poporului Israel, „tată”, iar israeliţii sunt astfel „fiii” Lui. Dacă fiii ascultă prevederile legământului, se vor bucura de făgăduinţele acestuia (prosperitate, pace, rodnicie etc.), iar de le vor încălca, vor atrage asupra lor blestemul.

Categoric că istoria a cunoscut episoade tragice. Istoria deuteronomistă arată că regatul nordic mai întâi (cu capitala la Samaria), iar ulterior şi regatul sudic (cu capitala la Ierusalim) au abdicat de la legământul cu Iahve, deşi au fost prevenite prin profeţi. Încălcând „legile, rânduielile şi instrucţiunile” legământului, israeliţii au fost lepădaţi de Iahve şi lăsaţi în puterea popoarelor străine. Totuşi, exilul nu a însemnat sfârşitul legământului, ci, aşa cum arată un profet exilic, Ieremia, un nou început. Ieremia vorbeşte în „cartea mângâierii” de faptul că Iahve a rămas fidel legământului, deşi Israelul a decăzut. Se vorbeşte pentru prima şi singura dată în Vechiul Testament de un „nou legământ” (berit hadaşa), care însă nu mai are nevoie de tablele de piatră, pentru că va fi scris pe inimi, încât fiecare va respecta legea în mod natural (Ieremia 31:31-34).

Legământul tablelor din inimi

Atenţie. Ieremia vorbeşte de un „nou” legământ nu în sensul înlocuirii celui vechi. Nou nu înseamnă aici altul, ci nou înseamnă ceva transfigurat. Este acelaşi, doar că forma este schimbată. Tablele de piatră, perisabile, casante (Moise însuşi le-a testat duritatea, dând cu ele de pământ) sunt înlocuite cu table din inimi.

Am observat că legământul apare odată cu Noe. Este, într-adevăr, un fapt interesant că în cazul lui Adam nu s-a vorbit de un legământ. Părintele criticii moderne, Julius Wellhausen, credea că şi Adam a avut un legământ (el numeşte documentul sacerdotal „sursa celor patru legăminte”: cu Adam, Noe, Avraam şi Moise). Totuşi, în Facere se vorbeşte doar de poruncă, nu de legământ (Facere 2:16). Un aspect foarte important, care ne demonstrează că legământul aparţine situaţiei post-paradisiace, de după căderea în păcat.

În rai nu exista legământ, ci vorbire faţă către faţă. Când omul a pierdut raiul şi între el şi Dumnezeu s-a interpus un spaţiu, un hiatus, atunci Dumnezeu a umplut această distanţă cu legământul, Legea. Sf. Ioan Gură de Aur a exprimat extraordinar acest aspect (des citat din fericire astăzi): „Gândeşte-te cât de rău am ajuns! Noi, care eram datori să vieţuim atât de curat, încât să nu mai fi avut nevoie de Sfintele Scripturi, ci în loc de hârtie să fi dat Duhului inimile noastre spre a scrie pe ele, am pierdut cinstea aceasta şi am ajuns să avem nevoie de scrieri” (Omilia I la Matei, în: PSB 23, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 15).

Înţelegem deci că Noul Legământ (Noua Lege) descris de Ieremia nu este câtuşi de puţin… nou. El recuperează de fapt starea paradisiacă, interiorizează legea încât nu mai este nevoie de cuvinte, ci se redobândeşte sensul pur. Nichita Stănescu ar fi spus că se recâştigă necuvintele. Omul înghite cartea Legii, ca Iezechiel, şi-şi îndulceşte pântecele (Iezechiel 3:2-3).

Prin Trupul şi Sângele lui Hristos ne interiorizăm Legea Lui cea nouă

Viziunea lui Ieremia se împlineşte la Cina cea de Taină. Atunci, Hristos ia pâinea şi paharul, invocând sângele Legii celei noi (Luca 22:20). Este folosit acelaşi cuvânt, diatheke, care traduce ebraicul berit, legământ. Potirul Legământului celui nou/Legii celei noi recuperează deci raiul, sau altfel spus mâncând Trupul lui Hristos şi bând Sângele Lui, ne interiorizăm Legea cea Nouă dată prin El.

Am introdus aici şi un alt termen, „lege”. N-am avut încotro, pentru că în multe cazuri „legământ” (berit) este tradus prin „lege”. Dar legea trebuie înţeleasă în sensul de legământ (în limba română, de altfel, au acelaşi etimon - lego „a lega”, „a aduna”). Aş spune că legământul „leagă”, având în sine ideea de comuniune. Cele două părţi implicate sunt în relaţie reciprocă.

Observăm apoi că discursul liturgic românesc nu a folosit termenul de „testament”. Când preotul citează, la dumnezeiasca Liturghie, cuvintele Mântuitorului, nu spune „sângele Noului Testament” (deşi filologic ar fi corect), ci „al legii celei noi”. Este, de asemenea, interesant că traduceri vechi ale Bibliei folosesc denumirea de „legea cea nouă”, ca şi în tradiţia slavă, unde zavet înseamnă „legământ”.

Noul Testament de la Bălgrad (1648), primul integral în limba română, are titlul „Noul Testament”, dar continuă „sau împăcarea au leagea noao”. Se observă grija de a explica termenul preluat din latină de „testament”, care acum intră în limba română (atestat şi la Dosoftei, fiind ulterior consacrat - cf. Eugen Munteanu, Lexicologie biblică românească, Humanitas, 2008, p. 184). Biblia lui Şerban Cantacuzino, prima integrală în limba română, nu foloseşte deloc termenul de testament în titlu: „Bibliia adecă dumnezeiasca scriptură ale cei vechi şi ale cei noao lege”.

Biblia de la 1914 (ultima făcută integral după Septuaginta) are ambele denumiri: prima parte începe cu titlul „Dumnezeeasca scriptură a legii vechi”, iar a doua: „Noul Testament adică dumnezeeasca scriptură a legii celei nouă”. Ulterior, ediţiile Bibliei sinodale au exclusiv termenul testament: „Vechiul Testament” şi respectiv „Noul Testament”.

Asimilarea (mâncarea) literei

Desigur, nu pledez pentru modificarea termenului, care de altfel este încetăţenit. Totuşi, merită o reconsiderare a lui prin prisma variantei „legământ”/„lege”. Acestea au o sferă semantică mai extinsă, care o acoperă şi pe cea a lui „testament”, dar o continuă în direcţia deosebit de importantă a „făgăduinţelor”, a legiuirilor care trebuie respectate.

Privind apoi prin prisma profetului Ieremia, înţelegem că „nou” nu înseamnă „altul”, deci nici „vechi” nu înseamnă ceva „învechit”. Este acelaşi legământ al dragostei făgăduite de Iahve aleşilor Săi, care I se supun, doar că forma literală cauzată de distanţa pierderii raiului va fi depăşită, pentru că litera în sine nu înseamnă nimic dacă nu este asimilată, „mâncată”.