Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Evanghelia de Duminică Dialogul vieții cu Viața: femeia samarineancă de față cu Domnul Hristos

Dialogul vieții cu Viața: femeia samarineancă de față cu Domnul Hristos

Un articol de: Pr. Prof. Univ. Dr. Mihai Himcinschi - 26 Mai, 2019

Duminica a 5-a după Paști (a Samarinencei) Ioan 4, 5-42

În vremea aceea a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau!, fiindcă ucenicii Lui se duseseră în cetate ca să cumpere de mâncare. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei apă de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi au băut din ea el însuşi şi fiii lui şi turmele lui? Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu va mai înseta, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare, spre viaţă veşnică. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti Proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr. I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi? sau: Ce vorbeşti cu ea? Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristos? Şi au ieşit din cetate şi veneau către El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau, deci, ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui Care M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele, că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţă veşnică, pentru ca împreună să se bucure şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor. Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui. Iar femeii îi ziceau: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.

În Duminica a 5-a după Sfintele Paști, mesajul Sfintei Evanghelii (Ioan 4, 5-42) nu face re­ferire la vreo minune să­vârșită de Mântuitorul, nici la vreo cuvântare publică de-a Sa, ci ne introduce în atmosfera intimă a unui discurs tête-à-tête dintre o oarecare femeie din Samaria și Iisus Hristos.

Aflat la mijlocul distanței dintre Galileea și Iudeea, ți­nutul samarinean devine acum pentru Fiul lui Dumnezeu Întrupat un terra missionis. Locuit de o populație de credință idolatră, un fel de mixt spiritual între reminiscențele iudaice pierdute în Babilon, cu ocazia celei de-a doua captivități asiro-babiloniene, ținutul samarinean era destul de ostil pentru iudeii care călătoreau pe axa nord-sudică a Țării Sfinte. De cele mai multe ori era ocolit cu bună știință, chiar Sfinților Apostoli, Mântuitorul le po­runcește, în prima misiune de probă: În calea păgânilor să nu mergeți, și în vreo cetate de samarineni să nu intrați (Matei 10, 5), pentru că nu aveau încă dispoziția sufletească de a-și da viața în martiraj, nu-L văzuseră încă pe Hristos Cel mort și înviat ca sursă și putere a jertfelniciei lor.

Contrar celor poruncite, Iisus ia întregul grup misionar al Celor Doisprezece și intră în ținutul Samariei fără nici o șovăire. Alături de El, apostolii se simțeau ocrotiți și plini de efervescență misionară. Erau cu Învățătorul, în cetatea Siharului, după o zi de propovăduire, își căutau în piața orașului ceva de mâncare. Afară din urbe, la fântâna lui Iacov (Ioan 4, 7), Iisus îi aștepta, iar această așteptare s-a transformat brusc într-un prilej de bucurie: dialogul cu o femeie samarineancă venită a scoate apă din fântâna patriarhală.

Nici întâlnirea omului contemporan cu Dumnezeu nu este pur întâmplătoare. Când dialogurile interumane devin suficiente, sau autosuficiente, deschiderea spre convorbirea personală cu Cerul de Sus este singura soluție de ieșire din criza spiritului uman debusolat. Dialogul cu semenii este finit, cu Dumnezeu poate căpăta sensuri infinite, începe aici pe pământ cu anii de rugăciune ai copilăriei și se continuă în Împărăția veșnică a Iubirii. Este o stare care ne îmbogățește mereu, ne înnobilează, ne luminează, ne pune în evidență certitudinea cre­dinței noastre și ne ridică din starea întristării depresive.

Așa l-a creat Dumnezeu pe om. Ființă dialogică, curioasă, dornică mereu de cunoaștere, de explorare a necunoscutului spiritual, dar și a ezitării și incertitudinii. Etimologic cuvântul dialog (gr. dia, numeralul 2, iar logos, rațiune) presupune două sau mai multe persoane rațio­nale: Dumnezeu (Tatăl, Fiul și Sfântul Duh), îngerul și omul, într-o convorbire logică și necesară care are drept scop întrebări și răspunsuri definitorii pentru viața și experiența umană.

Inițiativa dialogului cu omul, chipul Său (Fac. 1, 26), o are întotdeauna Dumnezeu: unde ești? (Fac. 3, 9), iar în evanghelia de azi: Dă-Mi să beau! (Ioan 4, 7). Întrebarea edenică și porunca evanghelică se adresau, direct și nemijlocit, firii umane căzute: Adam, căzut în păcatul stră­moșesc, femeia samarineancă căzută din conținutul revelației supranaturale, în urma cre­dinței alterate prin idolatrie. În ambele situații era nevoie de intervenție dialogală pentru că în limitele convorbirii interpersonale taina vieții se liberează și sporește, fapt pentru care cele mai căutate soluții duhov­nicești în zilele noastre, imediate și în doză de atac, le reprezintă convorbirile duhovnicești, o hrană spirituală gata pregătită și ușor de digerat.

În ambele convorbiri, cu Adam și cu femeia samarineancă, Dumnezeu Se comportă ca un restaurator, un recuperator al celor bune din firea umană, atât cât au mai rămas. Pentru spiritualitatea ortodoxă nu există cădere totală la oameni, ci doar la demoni. Oricât de păcătos ar fi omul, Hristos Cel înviat îl poate ridica, îl poate mântui, de aceea și preludiul dialogal apare a fi unul sub impulsul unei tulburări existențiale, al unei nedumeriri: Cum Tu,… ceri de la mine… (Ioan 4, 9). Da, Hristos cere de la mine, omul păcătos, cere sufletul să mi-l mântuiască și acest lucru trebuie să mă cutremure, să-mi dea de gândit, să mă facă curios și plin de îndrăzneală. În schimbul ființei mele, Dumnezeu, Marele Iubitor de oameni, îmi dă­ruiește apa cea vie (Ioan 4, 10), apa baptismală, începutul mântuirii noastre, din care, dacă ne împărtășim, nu mai însetăm niciodată. Însăși mărturisirea credinței, la Botez, în moartea și Învierea lui Hristos generează râuri de apă vie din care se adapă (Ioan 7, 38) continuu ființa umană, însetată și dornică de cunoaștere permanentă.

Demnitatea profetică a Mântuitorului, imediat sesizată de femeia samarineancă (Ioan 4, 19), este canalizată și focusată spre o preocupare duhovnicească, cotidiană: unde trebuie să ne închinăm? (Ioan 4, 20). Mare ispită a lumii contemporane este relativismul închinării, adică se spune că putem oriunde și oricui. Sincretismul religios este cea mai mare ispită și ofertă pe piața liberă a credinței. Este generos, ca spațiu și timp al închinării, ca doctrină și cult, pentru că fiecare om se poate înscrie pe orbita proprie a spiritului personal autonom, dar este și periculos din cauza faptului că substituie Persoana divino-umană a Mântuitorului, unică și nerepetabilă, cu falsele mesianități diabolice. Biserica ne învață că doar Hristos este Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14, 6).

Ortodoxia a definit cel mai corect locul închinării, l-a numit biserică. Aici și numai aici se săvârșesc Sfintele Taine și Sfânta Liturghie. Biserica, ca locaș de închinare, este punctul de conexiune dintre cer și pământ; biserica este spațiul sfințit în care ne bucurăm de prezența personală a lui Dumnezeu ce Se coboară permanent. Postmodernismul își dorește o desacralizare a acestui spațiu binecuvântat. Sunt tot mai dese insis­tențele credin­cioșilor de a săvârși Taina Sfintei Cununii în aer liber, pe țărmul mării sau la munte. Profanăm punctul tangențial al harului coborât pe pământ. Universalismul închinării (Ioan 4, 21) nu este văzut în diluarea spațiului sacru, ci în multitudinea de biserici, de la sate sau orașe, în care axiologic sunt prezente toate Tainele Sfinte și căile spre mântuire, fără nici o deosebire. În toate bisericile ortodoxe din lume se jertfește același Trup și Sânge al Mântuitorului, de aceea nu există mântuire rurală sau urbană, de mir sau mănăstirească, a clerului sau a credincioșilor în mod separat, iar închinarea în Duh și Adevăr (Ioan 4, 23) nu exclude sfințenia locului prin coborârea personală și harică a lui Dumnezeu în el.

Spiritualitatea ortodoxă nu este de stadion, de parc sau de vacanță la cabană. Bucuria sfintelor sărbători, de Crăciun și Paște, de hram sau de duminică, coboară numai în lo­cașul comu­nității bisericești, în locașul slavei și al slăvirii. Locașul bisericesc este spațiul sfânt în care, și prin care, comunitatea își etalează cel mai grăitor caracterul ei de Trup al lui Hristos. Mântuirea e topos și tropos, loc și mod în același timp, iar unitatea dintre acestea este cea mai vizibilă în locașul de închinare al comu­nității liturgice, care adună toate cele dinlăuntrul nostru și din jurul nostru în același timp.

Convorbirea Mântuitorului cu femeia samarineancă este primul dialog interreligios în variantă ioaneică. Porunca misionară mergând, învățați toate neamurile (Matei 28, 19) a fost concret anticipată în cetatea Siharului. Mântuitorul Hristos pecetluiește astfel legătura indestructibilă dintre misiune și dialog. Ambele noțiuni se presupun una pe cealaltă. Pentru clarificarea nedumeririlor nu putem face excepție de la dialog. Provocat sau nu, dialogul interreligios și interconfesional trebuie să aibă loc în duhul păcii, dar mai ales al Adevărului Întrupat care face din noi buni misionari și mărturisitori ai credinței ortodoxe care Îl are în centru pe Hristos, Mântuitorul lumii (Ioan 4, 42).

Biserica nu se poate deschide spre societate fără un dialog constructiv hristocentric. Misiunea ei dinamică presupune dialog între teologie și cultură, teologie și știință, teologie și filozofie, dar mai ales între teologie și viață. Viața secularizată a societății de azi necesită oprire, răbdare și explicații concrete la fântâna lui Iacov din zilele noastre, care poate fi biserica, școala, spitalul, casa de cultură, amfiteatrul sau simpla agora de zi cu zi. Misiunea Bisericii de aici se hrănește, iar hrana ei satură sufletul flămând al omului ­postmodern (Ioan 4, 33).