Al doilea preşedinte al sinodului. Mărturiile Sfântului Grigorie

Sfântul Grigorie Teologul a participat şi a prezidat prima parte a lucrărilor Sinodului II Ecumenic de la Constantinopol. Având în vedere această calitate, este evident pentru oricine că mărturiile sale privitoare la deciziile sinodale deţin o importanţă capitală.

Din nefericire, nu s-a păstrat nici o frază în care Sfântul Grigorie să afirme clar: Sinodul din Constantinopol a formulat Simbolul Niceo-Constantinopolitan. Cu toate acestea, există două mărturii fundamentale ale marelui teolog capadocian ce permit deducerea redactării Simbolului Niceo-Constantinopolitan la sinodul prezidat pentru o vreme chiar de el însuşi.

Epistola către Cledoniu

Prima mărturie este un fragment din cea de-a doua scrisoare către preotul Cledoniu, în care combate apolinarismul, redactată la doar câteva luni după sinodul din 381, fiind cunoscută de aproape un secol: "Deoarece mulţi, venind la cucernicia ta, caută informaţii despre credinţă şi, în acest scop, mi-ai cerut şi mie o definiţie scurtă şi o normă a credinţei mele, am scris cucerniciei tale ceea ce ştiai şi mai înainte de a-ţi scrie, că eu n-am preferat niciodată altceva şi nici nu pot prefera faţă de credinţa de la Niceea, formulată de Sfinţii Părinţi ce s-au întrunit acolo pentru nimicirea credinţei ariene, ci ţin şi voi ţine, cu ajutorul lui Dumnezeu, la credinţa aceea, adăugând ceea ce îi lipseşte cu privire la Duhul Sfânt (fiindcă pe atunci această discuţie nici nu fusese iniţiată), faptul că Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt trebuie văzuţi într-una şi aceeaşi dumnezeire, recunoscându-l pe Duhul ca Dumnezeu" (Cf. A II-a Epistolă către Cledoniu împotriva lui Apolinarie, Epistola 91 în: PG 37, col. 193C).

Acest text al marelui părinte capadocian a fost numit de Adolf von Harnack "argumentul mortal" împotriva redactării Simbolului Niceo-Constantinopolitan la sinodul din 381. Această scrisoare însă nu stă în contradicţie cu posibilitatea formulării Crezului Niceo-Constantinopolitan la Constantinopol, deoarece ea arată doar preferinţa Sfântului Grigorie pentru Crezul Niceean, numit credinţa de la Niceea. Harnack pleacă de la presupunerea că Simbolul Niceo-Constantinopolitan a vrut să înlocuiască Niceea, ceea ce contrazice toate documentele contemporane sinodului, din care reiese că sinodalii au dorit să mărturisească mai amănunţit credinţa Niceii.

Sfântul Grigorie nu a fost de acord în cele din urmă cu Simbolul redactat la Constantinopol, pentru că dorea afirmarea dumnezeirii Sfântului Duh prin principiul identităţii ontologice (deofiinţimii), în timp ce sinodalii s-au mulţumit cu principiul identităţii de cinstire (omotimia). Deoarece el însuşi ţinea şi mărturisea deofiinţimea Sfântului Duh cu Tatăl şi cu Fiul, bineînţeles că a fost nemulţumit de formularea sinodalilor, astfel că mărturiseşte în scrisoare că el ţine sau rămâne la credinţa de la Niceea şi adaugă cele despre Sfântul Duh.

"De vita sua"

Acest aspect poate fi însă elucidat, dacă avem în vedere o a doua mărturie a Sfântului Grigorie, prezentă în celebrul poem "De vita sua", în care istoriseşte amănunte importante privitoare la desfăşurarea Sinodul II Ecumenic, precum şi la atitudinea sa faţă de cele hotărâte atunci, ce se întind pe 4.000 de versuri (de la versul 1.506 până la versul 1.918). După citarea acestui fragment vom putea înţelege mult mai bine scrisoarea către Cledoniu. Sfântul Grigorie istoriseşte disputele legate de alegerea succesorului lui Meletie al Antiohiei, trecând apoi la prezentarea învăţăturii de credinţă a sinodului: "Dulcele şi bunul izvor al vechii credinţe, care unea într-una Firea Treimii, a cărei şcoală fusese odinioară Niceea, pe acesta îl vedeam tulburat în chip nefericit de curgerile sărate ale celor cu opinii îndoielnice, care cred cele ce bucură puterea, care sunt oameni de mijloc, şi e foarte bine dacă sunt de mijloc şi nu stau pe faţă de partea adversă; episcopi care acum află de Dumnezeu..." (Sfântul Grigorie Teologul, Despre viaţa sa, traducere a poemului de diac. Ioan I. Ică jr. ca anexă la lucrarea lui Jean Bernardi, Grigorie din Nazianz. Teologul şi epoca sa, traducere de Cristian Pop, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 328).

Meritul de a fi demonstrat pe baza acestui fragment, interpretat în contextul integral al poemului, că Sfântul Grigorie vorbeşte despre formularea Simbolului Niceo-Constantinopolitan la acest sinod îi revine savantului german Adolf Martin Ritter. Izvorul Niceii tulburat de curgeri sărate nu este nimic altceva decât Simbolul Niceean în care au fost introduse curgeri (adaosuri). Este imaginea unui râu limpede şi clar (credinţa dulce şi bună a Niceii) tulburat de afluenţi tulburi (adaosurile făcute Crezului Niceean la Constantinopol). Cum apreciază Sfântul Grigorie aceste adaosuri? Ca fiind sărate. Deoarece Niceo-Constantinopolitanul a fost considerat de întreaga tradiţie bisericească veche ca o completare a Crezului Niceean în partea pnevmatologică, este evident că "adaosurile (curgerile) sărate" reprezintă conform dezideratului Sfântului Grigorie completările realizate în articolul referitor la Sfântul Duh. Pentru marele teolog capadocian modul în care a fost afirmată dumnezeirea Sfântului Duh la Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol din 381 nu era satisfăcător, deoarece în mai multe rânduri el a vorbit direct despre faptul că Duhul este Dumnezeu şi este deofiinţă cu Tatăl. Afirmarea dumnezeirii Duhului prin "omotimie" (egalitatea în cinstire), iar nu prin "omousie", era insuficientă în opinia sa. Crezul de la Constantinopol nu spune, de asemenea, nicăieri Duhul este Dumnezeu, deşi acest lucru reiese din faptul că e numit Domn. Astfel, sinodalii care au ales acest drum sunt consideraţi oameni cu "opinii îndoielnice", nedecişi, "oameni de mijloc", ce caută să bucure puterea (aluzie la încercarea de a-i câştiga pe pnevmatomahi, probabil la rugămintea împăratului Teodosie).

Prin această argumentare întemeiată şi logică, Adolf Martin Ritter a adus o contribuţie fundamentală în atribuirea Simbolului Niceo-Constantinopolitan Sinodului II Ecumenic, confirmând întreaga tradiţie veche a Bisericii. Din perspectiva acestei mărturii devine evidentă şi interpretarea "Scrisorii a II-a către preotul Cledoniu", citată mai sus, care atestă preferinţa Sfântului Grigorie pentru Crezul Niceean, adăugând personal despre dumnezeirea Duhului Sfânt faptul că este Dumnezeu deofiinţă cu Tatăl. Sfântul Grigorie nu dorea să se mărginească la adaosurile insuficiente în opinia sa, realizate în cadrul sinodului de la Constantinopol, unde nu se spune în mod direct, aşa cum face el, că Duhul este Dumnezeu. Adăugiri la articolul despre Duhul Sfânt sunt atestate deja în crezurile baptismale sau sinodale din secolul al IV-lea, anterioare Sinodului II Ecumenic. Sfântul Grigorie ne apare însă ca un acrivist ce nu ţine cont de contextul în care trebuia afirmată dumnezeirea Sfântului Duh. Mărturisirea deofiinţimii Sfântului Duh cu Tatăl şi cu Fiul ar fi condus la dispute la fel de severe ca şi în cazul Simbolului Niceean. Sinodalii de la Constantinopol au urmat teologia Sfântului Vasile cel Mare în afirmarea dumnezeirii Sfântului Duh, iar despre acest aspect vom vorbi în unul din episoadele următoare.