Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Anafora euharistică şi Crez la Sfântul Vasile cel Mare

Anafora euharistică şi Crez la Sfântul Vasile cel Mare

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Ioan Ică - 31 Ian, 2010

„Secolul de aur“ al creştinismului patristic răsăritean a stat sub semnul luptei pentru apărarea şi impunerea în faţa diverselor erezii a adevăratei înţelegeri a tainei Dumnezeului Bisericii creştine ca Sfântă Treime, comuniune de iubire desăvârşită a Trei Persoane de aceeaşi fiinţă. Această învăţătură a fost formulată dogmatic de Biserica Ortodoxă la primele ei două Sinoade Ecumenice de la Niceea în 325 şi de la Constantinopol în 381 prin cele două simboluri de credinţă devenite normative pentru întreaga Biserică şi liturgic în anaforalele vasiliană şi hrisostomică.

 

 

 

Ierarhii Atanasie şi Vasile, teologii Crezului ortodox

 

 

 

 

În spatele fiecăruia din aceste monumente ale credinţei ortodoxe stau însă persoanele harismatice, teologhisirea fermă şi subtilă, precum şi luptele de o viaţă a doi sfinţi episcopi exemplari - ambii cinstiţi pe drept cuvânt cu supranumele de „cel Mare“ -: Atanasie al Alexandriei Egiptului şi Vasile al Cezareei Capadociei. Primului îi datorăm învăţătura trinitară exprimată de „consubstanţialitatea“ sau „deofiinţimea“ Fiului cel veşnic cu Tatăl său veşnic ca Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, din Crezul niceean. Celui de-al doilea îi datorăm învăţătura trinitară despre Duhul Sfânt, „Domnul de viaţă făcătorul“, Cel „coadorat şi coslăvit împreună cu Tatăl“ din simbolul constantinopolitan. Pentru a exprima misterul divinităţii Fiului veşnic al Tatălui, marele ierarh alexandrin şi Sinodul de la Niceea au ales un termen filosofic (homousios; consubstantialis) inevitabil şi providenţial, dar care avea să genereze nesfârşite discuţii. Mai prudent, marele episcop capadocian a preferat să sugereze divinitatea Duhului veşnic al Tatălui prin evocarea venerării sale liturgice (symproskynoumenon kai syndoxazomenon; coadoratur et conglorificatur) în Biserică. Iar Sinodul de la Constantinopol, întrunit în vara anului 381, a ales să-şi însuşească această viziune liturgică despre divinitatea Duhului Sfânt, veritabil testament teologic al Sfântului Vasile mutat la Domnul cu 18 luni înainte, pe 1 ianuarie 379, epuizat de asceză, de eforturi pastorale neprecupeţite şi de lupta imensă pentru apărarea Ortodoxiei.

 

 

Simbolul de credinţă constantinopolitan este însă doar o parte a testamentului teologic al Marelui Vasile pentru Biserica Ortodoxă universală. Cealaltă parte a lui o reprezintă Anaforaua euharistică transmisă sub numele său şi care constituie un măreţ comentariu biblic-liturgic al Simbolului de credinţă.

 

 

 

 

Anaforaua euharistică a Sfântului Vasile, măreţ comentariu biblic-liturgic al Simbolului de credinţă

 

 

 

 

Simbolul trinitar şi Anaforaua vasiliană se oglindesc reciproc şi se explică astfel cel mai bine unul prin celălalt - în conformitate cu principiul fundamental al teologiei vasiliene care este o liturgică dogmatică şi o dogmatică liturgică.

 

 

Anaforaua euharistică vasiliană este, dincolo de aceste semnificaţii, pentru slujitorii sfintelor altare ale Bisericii Ortodoxe, un document în acelaşi timp familiar şi enigmatic. Orice preot cunoaşte Anaforaua euharistică vasiliană, pe care tipicul actual îl obligă s-o rostească de zece ori pe an. Familiare oricărui preot şi, în acest caz, şi oricărui credincios ortodox le sunt apoi cele trei cutremurătoare „Molitfe ale Sfântului Vasile cel Mare pentru cei ce pătimesc de la diavol şi pentru toată neputinţa, care se citesc şi în ziua Sfântului Vasile“, pe 1 ianuarie deci.

 

 

Singurul contact nemijlocit al membrilor Bisericii Ortodoxe cu gândirea şi cuvântul direct al Sfântului Vasile rămâne deci cel liturgic: dacă în cazul credincioşilor simpli el se limitează eventual la Molitfe, pentru preoţi, el se reduce adeseori doar la Anaforaua euharistică vasiliană din Liturghier.

 

 

 

 

Textul anaforalei vasiliene respectă un plan fundamental:

 

 

 

 

O laudă (doxologia) a Bisericii adusă lui Dumnezeu cel Unul în Treime unită cu lauda îngerilor adusă Celui de trei ori sfânt se transformă într-o mulţumire (eucharistia) adusă iconomiei mântuirii realizate de Hristos prin patima Sa anticipată la Cina cea de Taină, rememorată (anamnesis) împreună cu principalele momente ale iconomiei mântuitoare în actul ofrandei Darurilor euharistice. Peste acestea e invocată (epiklesis) venirea Duhului Care să le transforme şi să realizeze prin Biserică plinirea împărăţiei eshatologice, şi tot peste Darurile acum sfinţite Biserica se roagă pentru toţi membrii adormiţi şi pentru cei care fac parte din comuniunea ei, şi îi cere lui Dumnezeu să-şi aducă aminte de toţi care slăvesc „preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh“. Începută cu lauda Treimii, anaforaua se încheie circular cu doxologia trinitară a Bisericii „pline de Treime“ (potrivit expresiei lui Evagrie Ponticul).

 

 

Comun cu cel al anaforalei hrisostomiene, acest plan trinitar este mult dezvoltat şi amplificat în anaforaua vasiliană printr-o savant orchestrată retorică alcătuită dintr-o subtilă ţesătură de expresii şi teme scripturistice. Lauda adusă Treimii începe prin a evoca pe Dumnezeu Creatorul, Domnul cerului şi al pământului, Care şade pe tronul slavei, pe Fiul ca Chip (Eikon) al Bunătăţii Tatălui, primă Concentrare a Adevărului Vieţii, Sfinţeniei şi Puterii lui Dumnezeu, şi prin Care aceleaşi însuşiri ca Duh Sfânt, izvor al Bunătăţii, Înfierii, Adevărului, Vieţii, Sfinţeniei şi Puterii divine se comunică întregii creaturi raţionale, însufleţind lauda îngerilor care cântă lui Dumnezeu de Trei ori Sfânt. Sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu se manifestă în crearea omului din ţărână ca chip (eikon) al lui Dumnezeu şi aşezarea lui în rai cu promisiunea vieţii veşnice în schimbul păzirii poruncilor; în loc de aceasta, neascultarea l-a izgonit din rai supunându-l şarpelui şi morţii. Cu toate acestea, Cel Bun n-a uitat făptura Sa şi i-a trimis prooroci, i-a dat drept ajutor Legea şi drept păzitori pe îngeri, la plinirea vremii grăind cu noi prin Însuşi Fiul Său. Mulţumirea pentru iconomia mântuirii este şi ea amplificată sub forma a două dezvoltări biblice: una priveşte Persoana divină a Fiului, Creator şi Icoană a Tatălui Care, golindu-Se pe Sine, S-a întrupat şi S-a făcut asemenea nouă, născut din Fecioară şi sub lege, ca să osândească păcatul şi să câştige învierea în Trupul Său; cealaltă dezvoltare detaliază conţinutul actelor mântuitoare ale lui Hristos prin predică, cruce, pogorâre la iad, înviere, înălţare la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui până la a doua venire ca judecător: descoperirea şi cunoaşterea Adevăratului Dumnezeu şi Tată, sfinţirea prin apă şi prin Duh ca popor ales, preoţie împărătească, neam sfânt şi deschiderea pentru orice trup a căii spre înviere. Ca aduceri aminte (hypomnemata) de Patima Sa mântuitoare, Hristos a lăsat Darurile euharistice pe care Biserica le pune înainte, imitând porunca şi gesturile Lui la Cina cea de Taină asupra pâinii şi a vinului, a căror împărţire devine vestire a morţii şi mărturisire a Învierii Lui. Rememorarea tuturor momentelor iconomiei mântuirii în actul ofrandei totale prin intermediul Darurilor e urmată de o invocare (epicleză) în acelaşi timp amplificată şi cu particularităţi vasiliene specifice: cu conştiinţa păcătoşeniei şi îndrăznind în mila Tatălui, Biserica se apropie de sfântul jertfelnic, pe care a pus înainte Darurile care închipuie (antitypa) Trupul şi Sângele lui Hristos, şi cere de la Tatăl să vină Duhul Lui Sfânt „peste noi şi peste aceste Daruri puse înainte“, pe care să le binecuvânteze, sfinţească şi arate (anadexai) în mod real Trupul şi Sângele lui Hristos. Împărtăşirea cu acestea are drept scop unirea întreolaltă a credincioşilor prin Acelaşi Duh Sfânt şi câştigarea milei şi harului lui Dumnezeu împreună cu toţi sfinţii, începând cu patriarhii, profeţii Vechiului Testament, continuând cu apostolii, martirii, dascălii şi toţi cei adormiţi în credinţă. Cu aceasta, anaforaua trece într-o vastă pomenire a membrilor întregii Biserici nevăzute şi văzute, începând cu Maica Domnului şi toţi sfinţii, cu cei adormiţi în nădejdea învierii şi cu toate categoriile care alcătuiesc corpul Bisericii universale şi locale: cei ce aduc daruri, asceţi, conducători, slujitori, poporul de faţă, familii, demonizaţi, călători, văduve, orfani, robiţi, întemniţaţi, iarăşi tot poporul, oraşul şi satul, izbăvire de răzvrătire şi calamităţi, episcopul locului, episcopat, preoţime, diaconime. Ultimul mănunchi de cereri globale, meteorologice, agricole şi ecleziale, şi cererea primirii tuturor ca fii ai luminii şi ai zilei în împărăţia eshatologică sunt urmate apoi de doxologia trinitară finală („Şi ne dă nouă cu o gură şi cu o inimă a slăvi şi a cânta“) a preacinstitului nume al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.

 

 

 

 

Simbolul constantinopolitan, mărturisire prin excelenţă liturgică

 

 

 

 

Revenind acum la Simbolul niceo-constantinopolitan, se impune rememorarea câtorva aspecte uitate sau mai puţin conştientizate în utilizarea lui liturgică. Unul ar fi acela că textul original este la persoana întâi plural, el începând cu verbul „Credem…“ (Pisteuomen…), ceea ce evidenţiază din capul locului o funcţionalitate comunitar-liturgică, euharistică. Prin aceasta, Simbolul niceo-constantinopolitan se deosebeşte de Crezul obişnuit. Recitat la persoana întâi singular (Credo…), acesta îşi trădează originea în mărturisirea apologetică individuală şi funcţionalitatea baptismală.

 

 

Sunt desigur şi câteva diferenţe, dar care nu trebuie supralicitate. Spre deosebire de credinţa Sinodului de la Niceea, formulată ca un ekthesis sau expunere oficială într-un decret solemn a credinţei unor episcopi, Sinodul constantinopolitan din 381 a revenit la symbolon, cu alte cuvinte la o mărturisire prin excelenţă liturgică şi, cum arată clar pluralul, una euharistică. Limbajul speculativ şi polemic de la Niceea (ousia, hypostasis) e evitat în favoarea celui pozitiv, biblic şi doxologic, arătând conştiinţa faptului că locul de revelare şi de recunoaştere a prezenţei Dumnezeului-Treime este Liturghia euharistică. Schimbarea de ton este confirmată de statistică: Simbolul constantinopolitan din 381 nu poate fi caracterizat drept o versiune modificată a Ekthesis-ului nicean din 325, ci mai degrabă drept o versiune lărgită a Crezului Roman. Apelativul de Simbol niceo-constantinopolitan exprimă nu atât o realitate istorică şi textuală, cât judecata de receptare şi de valoare asupra celor două mărturisiri din secolul al IV-lea, formulată în 451 de Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Chalcedon. Aici Simbolul de la Constantinopol apare ca o confirmare şi o asigurare a credinţei de la Niceea, căreia în teorie i se recunoaşte suficienţa proclamată la Efes în 431, dar nu ca o absolutizare definitivă care să excludă orice explicări şi dezvoltări ulterioare. Există o credinţă unică exprimată cu egală autoritate de ambele Crezuri, ultimul fiind de preferat ca unul mai complet şi mai explicit. Iniţial, accentul a fost pus pe „credinţa“ de la Niceea, explicată de Simbolul de la Constantinopol, ca începând din secolul al VI-lea Simbolul constantinopolitan să fie considerat versiunea completată şi ameliorată a „credinţei“ niceene, ulterior diferenţele dintre cele două mărturisiri estompându-se până acolo încât Simbolul constantinopolitan să ajungă să fie cunoscut drept Crezul de la Niceea. În Răsărit, Simbolul constantinopolitan s-a impus treptat, dar sigur, drept Crez baptismal unic. În 533, Iustinian a sancţionat Simbolul constantinopolitan drept normativ pentru creştinii din tot Imperiul romano-bizantin. Odată cu recucerirea bizantină a Italiei de la ostrogoţii arieni şi pentru a contracara arianismul goţilor, Biserica Romei şi alte câteva Biserici din Occident au acceptat şi ele Simbolul constantinopolitan drept Crez baptismal pentru cateheza de iniţiere creştină.

 

 

 

 

Funcţia mărturisitoare publică a Anaforalei este preluată din secolul al VI-lea de Crez

 

 

 

 

Inovaţia revoluţionară a venit însă ceva mai devreme în Răsărit, unde Simbolul constantinopolitan devine şi Crez recitat solemn în cadrul Liturghiei euharistice înainte de anafora. Pe lângă motivaţia misionară, introducerea recitării Crezului în cadrul Liturghiei euharistice mai are o explicaţie. Ea este legată de mutaţia generalizată în secolul al VI-lea - în ciuda legislaţiei contrare a lui Iustinian din 546 şi 565 - în modul săvârşirii Euharistiei: piesa centrală a Liturghiei, marea rugăciune euharistică sau anaforaua, începe să fie citită de protos cu glas scăzut (mystikõs) într-un altar izolat de credincioşi prin grilajuri şi perdele. În loc de o rugăciune a întregii comunităţi, cum arată pluralul ei, ea se metamorfozează într-o rugăciune sacerdotală, rolul ei comunitar fiind luat acum de cântări devenite un comentariu muzical al Liturghiei pentru credincioşi. Pentru a suplini funcţia mărturisitoare şi didactică unică a anaforalei - adevărata mărturisire de credinţă a Bisericii - scufundate în tăcere, s-a introdus în Liturghie recitarea rezumatului de origine baptismală al acestei credinţe cuprins în Simbolul constantinopolitan. Introdusă prima dată la Antiohia în 484 de patriarhul monofizit Petru Fullo, iar la Constantinopol în 511 tot de monofiziţi, iar în 518 şi de ortodocşii chalcedonieni - fiecare comunitate dorind să-şi reafirme prin aceasta fidelitatea faţă de primele Sinoade Ecumenice - această practică a fost oficializată în 568 de împăratul Iustin II, care a dat ordin ca Simbolul constantinopolitan să fie cântat în toate bisericile din imperiu.

 

 

 

 

Anaforaua, mijloc de realizare a comuniunii credincioşilor

 

 

 

 

Iniţial, după Intrarea Mare episcopul sau preotul aşeza darurile pe altar şi rostea rugăciunea de depunere (rugăciune din finalul proscomidiei de azi), după care iniţia dialogul cu credincioşii care prefaţa marea rugăciune euharistică sau anaforaua. Aceasta era rostită de episcop sau de protoprezbiter cu glas tare în auzul întregii comunităţi, întreruptă doar de intervenţiile şi reacţiile poporului şi de îndemnurile diaconilor. Anaforaua constituia în acelaşi timp mărturisirea de credinţă solemnă a comunităţii şi răspunsul ei de laudă, evocare şi invocare a lui Dumnezeu pentru creaţie, mântuire şi Liturghie concentrate în ofranda euharistică; transformată în prezenţa tainică a lui Hristos Cel răstignit şi preamărit, şi acceptată ca sacrificiu ispăşitor suprem pentru întreaga Biserică văzută şi nevăzută comemorată deasupra lui, aceasta era oferită apoi spre cuminecare credincioşilor nu atât ca premiu pentru evlavia lor individuală, ci ca mijloc de realizare şi manifestare văzută a comuniunii lor corporative ca Biserică catholică deplină şi anticipare a împărăţiei eshatologice a Sfintei Treimi.

 

 

Această înţelegere şi practică apostolică a Liturghiei posibilă în cazul comunităţilor mici, structurate în jurul unor elite spirituale de vocaţie, ale Bisericii minoritare din primele secole n-a mai fost cu putinţă în comunităţile amestecate din marile oraşe cosmopolite ale Imperiului Roman târziu. Succesul cantitativ al Bisericii de mase fusese obţinut cu preţul relaxării exigenţelor spirituale şi al căderii dramatice a calităţii vieţii creştine urbane. Iar măsurile luate pentru a stopa acest declin interior al unei Biserici în aparenţă înfloritoare şi triumfătoare au agravat criza în loc să o remedieze.

 

 

 

 

Criza convertirii conştiinţelor şi renunţarea la cuminecarea euharistică regulată

 

 

 

 

Acceptarea tacită a cuminecării ocazionale de marile sărbători sau chiar anuale, de Paşte, împotriva căreia protestează deja Sfântul Ioan Hrisostom († 407), şi generalizarea pentru laici a simplei asistenţe la Liturghie fără împărtăşire era o recunoaştere nemărturisită a eşecului convertirii conştiinţelor individuale, iar soluţiile crizei de fapt au adâncit-o. Fiindcă Liturghia euharistică s-a dedublat practic în două rituri paralele: rugăciunile, în frunte cu anaforaua, riturile euharistice şi cuminecarea clericilor se sacerdotalizează devenind privilegiu, drept şi obligaţie a clericilor curaţi şi sfinţi şi se scufundă ca o atlantidă într-un ocean de tăcere, consumându-se după perdelele protectoare dincolo de privirile şi auzul impure ale laicilor profani şi ţinuţi la distanţă; acestora din urmă li se rezervă, pe lângă câteva „ecfonise“, o dramaturgie rituală dezvoltată şi o extindere a elementului coral-muzical: cântările şi riturile perceptibile devin un comentariu aproximativ al misterului liturgic, o liturghie estetico-didactică de substituţie pentru uzul laicilor, un spectacol vizual-muzical-dramatic care inundă practic toată celebrarea. Celebrarea comunitară de la un capăt la altul a unui Cuvânt evocat, convocat şi cuminecat care era Liturghia apostolică, devine acum spectacol de imagini, lumini şi sunet într-o bazilică devenită în acelaşi timp teatru sacru antic şi templu vechi-testamentar. Nici novelele autoritarului împărat jurist Iustinian (123 din 1 martie 546 şi 137 din 26 martie 565), care impun expres episcopilor rostirea cu voce tare (meta phones) a rugăciunii euharistice şi a celei baptismale, n-au reuşit să împiedice scufundarea inexorabilă a acestor continente euhologice în oceanul recitării „secrete“ (mystikõs), cu glas scăzut, cum apar în secolul al VIII-lea în Barberini gr. 336, cel mai vechi codice liturgic grecesc păstrat. Odată cu anaforaua aluneca însă în uitare sub aluviunile unei inflaţii de elemente secundare întreaga teologie şi ecleziologie apostolică şi patristică, esenţialul credinţei creştine dintotdeauna - sinteza canonului biblic, dogmatic şi liturgic al Bisericii Ortodoxe.

 

 

Când oare vor avea oare şi simplii credincioşi ortodocşi bucuria de a se întâlni nemijlocit cu Sfântul Vasile şi în pacea cerească a Liturghiei sale, nu doar în cumplitul război cu demonii invocat în Molitfe, ascultându-i maiestuoasa Anafora rostită cu glas înţeles?

 

Citeşte mai multe despre:   Sfantul Vasile cel Mare