Arhidiaconul Alexandru Racu, slujitorul armoniilor cereşti

Părintele arhidiacon Alexandru Racu (1937-2017) se numără între cei mai de seamă reprezentanţi ai muzicii corale de factură sacră din ţară. Membru al Uniunii Compozitorilor, emeritul maestru şi compozitor a aşezat în zestrea Bisericii inegalabile capodopere imnografice închinate Preasfintei Treimi.

S-au împlinit recent şase ani de la trecerea la Domnul a părintelui arhid. Alexandru Racu († 26 aprilie 2017), personalitate emblematică a muzicii corale de factură sacră din Oltenia şi nu numai. Nu întâmplător, sorocul înveşnicirii sale a fost marcat prin publicarea unui volum omagial „In Memoriam”, la Editura Mitropolia Olteniei, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Irineu. Buchet al „cuvintelor de suflet”, lucrarea a fost coordonată de profesorul Nicolae Racu, fratele mai mic al maestrului.

Contribuţia a părintelui Alexandru Racu la îmbogăţirea tezaurului sacru al muzicii bisericeşti şi laice este astăzi incontestabilă. Ucenicii săi, anii închinaţi activităţii profesorale şi dirijorale, dar şi compoziţiile sale fac mărturia unei imense moşteniri, însemnată cu smerenie pe portativele vii ale sufletelor însetate de frumos. Arta sa poate fi socotită astfel o permanentă jertfă adusă lui Dumnezeu, chiar şi dincolo de mormânt, adevărată, vie şi mărturisitoare într-o lume tot mai sărăcită de adevăr.

„Un mărturisitor de credință și de trăire ortodoxă”

Despre viaţa şi lucrarea artistico-muzicală a maestrului s-a tot scris, primind aproape de fiecare dată binemeritata cinste şi apreciere a specialiştilor. De data aceasta, în contextul Anului omagial 2023, volumul „Alexandru Racu - In Memoriam” reuşeşte să culeagă mărturii de suflet, care petrec dincolo de expoziţia protocolară şi mai tot timpul „rece” a profesioniştilor, ancorând în spaţiul familiar, părintesc, fraternal sau ucenicesc al celor care cu adevărat l-au cunoscut. Iată, prin urmare, în „Cuvântul-înainte”, Înaltprea­sfinţitul Părinte Mitropolit Irineu aminteşte despre frumoasele momente liturgice desprinse din Sfintele Liturghii arhiereşti la care maestrul a dat răspunsurile, alături de coralele dirijate: „Îmi amintesc și acum momentele de taină trăite la Sfintele Liturghii pe care le slujeam împreună, în Catedrala Mitropolitană «Sfântul Dumitru» din Craiova. Răspunsurile coralei, dirijată de părintele Alexandru Racu, au rămas și astăzi memorabile, inconfundabile și de neînlocuit. Vremea marilor capodopere de interpretare și de compoziție corală era încă vie și pulsa prin muzica pe care el o cobora cu delicatețe din cafas. Valoarea armoniilor sale era întotdeauna complementară cu vocile celor mai iscusiți diaconi ai catedralei, pe care știa ca nimeni altul să-i pună în valoare și să-i ridice în rugăciune. Dacă ar fi să evidențiem ceva anume din această frumoasă simfonie, permanentizată pe tot timpul șederii sale ca dirijor al coralei mitropolitane, ar fi cu siguranță inconfundabila paletă de nuanțe prin care treceau armoniile răspunsurilor sale liturgice. Părintele Alexandru Racu a fost totodată un mărturisitor de credință și de trăire ortodoxă. Născut și crescut în duhul celor mai autentice valori de credință, cu moștenirea unei familii încercate și tot pe atât binecuvântate de Dumnezeu cu prunci ascultători și harnici, părintele Alexandru s-a ridicat de mic în duhul slujirii evanghelice. Deși a trăit vremuri interzise din perspectiva manifestărilor religioase, el nu a lipsit de la Sfânta Liturghie. Basarabean fiind, n-a uitat niciodată că fără de Dumnezeu nu se poate împlini nimic. După cum adesea mărturisea, era un catedralist convins, așa cum a rămas toată viața. La «Sfântul Dumitru» a ascultat pentru prima dată răspunsurile coralei dirijate de marele maestru Mihail Bârcă, venit în Craiova tot din Basarabia lui iubită. Își amintea cu ușurință numele și mai ales inflexiunile vocale ale primilor diaconi pe care i-a ascultat în catedrală, copil fiind, la sfintele slujbe. Vorbea cu empatie și se bucura de toată dragostea Mitropoliților Firmilian și Nestor, pe care i-a cunoscut îndeaproape. Avea o bucurie vădită atunci când se întâlnea în tonalități cu părintele arhidiacon Grigore Cârstea, vocea de aur a Catedralei, pe care a avut bucuria și măiestria să o șlefuiască în tinerețe” („Alexandru Racu - In Memoriam”, Craiova, 2023, pp. 7-8).

„Cea mai mare dragoste a vieţii: Muzica”

Împodobit de Dumnezeu cu îngerescul dar al cântării, s-a regăsit dintotdeauna într-o familiaritate genuină cu ceea ce el însuşi numea „cea mai mare dragoste a vieţii: Muzica”. Şi cum talentul fără muncă nu are niciodată efecte îndelungate şi însemnate, Alexandru Racu s-a dedicat total marelui său ideal. A reuşit astfel să urce din treaptă în treaptă până pe cele mai înalte culmi ale profesiei, dirijând ani de-a rândul Corala Filarmonicii „Oltenia”, descoperind la rându-i tinere talente, cultivând emoţii, umplând iară şi iară săli întregi de spectacol. Cea mai mare culme a fost însă a rugăciunii. Pentru el, muzica n-a rămas doar pe scenă, mergând întotdeauna la Liturghie, în cafas. De acolo, omul aplaudat de sute de mii de oameni se smerea şi căuta să-L laude cum ştia mai bine pe Dumnezeu. Şi El, Creatorul, n-a lăsat jertfa imnografului Său fără răsplată! Din mila Maicii Domnului, maestrul Alexandru Racu a primit harul diaconiei, fiind uns ca slujitor la Catedrala Mitropolitană „Sfântul Dumitru” din Craiova şi apoi la Paraclisul „Madona Dudu”, unde a fost hirotesit ulterior ca arhidiacon. „Cunoscându-i îndeaproape competențele muzicale, dar mai ales cumințenia, modestia și jertfelnicia, am îndrăznit să-i propun hirotonia întru diacon, pe care a acceptat-o cu multă bucurie în anul 2007. Prima propunere de a fi hirotonit fusese făcută încă din 1999, de către Mitropolitul Nestor Vornicescu, pe când avea 62 de ani. Se raporta la acest moment de consacrare ca la «o mare surpriză a vieții sale». Moment pe care l-a tot amânat, cum spunea și într-un interviu, considerând că: «Nu sunt pregătit - dar și dintr-o frică reală de a nu fi demn de a aduce laudă lui Dumnezeu la niște parametri la care știam că nu mă pot pregăti». Iar după hirotonie, precedată de anii de pregătire, avea să mărturisească, cu autentică smerenie: «Nici acum nu sunt mulțumit cu mine însumi». Dar a ales să împlinească voia lui Dumnezeu, văzând că și cel ce urma venerabilului Mitropolit Nestor venea cu aceeași chemare. Și ca bucuria sa să fie deplină, următorul Mitropolit al Olteniei avea să-l ridice la rangul de arhidiacon în 2015. Iată, așadar, cum maestrul Alexandru Racu a primit recunoaștere a ostenelilor sale și chemare de la Dumnezeu nu de la unul, ci de la trei ierarhi” (IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei, în „Alexandru Racu - In Memoriam”, pp. 9-10).

„A fost un OM minunat!”

Rădăcinile de familie ale părintelui Alexandru Racu se poartă dinspre Cetatea Băniei înapoi spre „Basarabia soră”. Din darurile străbunilor, aduse de departe şi sădite în pământul Olteniei, el a cules roade bogate, împărtăşite astăzi în intimitatea amintirilor rudelor de sânge. „Fratele meu, Alecu, era un erudit, citea enorm, oricând și oriunde avea câteva momente libere, lecturile lui erau din varii domenii, cu un interes aparte pentru călătorii, munți, geografie, dar și științe ale naturii, istorie etc. De fapt cărțile au constituit întotdeauna o constantă a casei noastre. Alecu îndrăgea cu pasiune muntele și drumețiile pe munte, inclusiv pe cele ce presupuneau trasee de mare dificultate atât din punct de vedere tehnic, cât și de anduranță, spre exemplu într-o lungă zi de vară Alecu, împreună cu Ileana Petrescu - solistă a Teatrului Liric din Craiova, o formidabilă montagniardă - și semnatarul acestor rânduri am parcurs traseul Cabana Rânca - Petroșani, trecând peste vârful Parângul Mare. O altă pasiune a sa era fotografia, până prin anii 1990 prelucra singur imaginile, oferind, de­sigur fără plată, fotografiile celor interesați. Apoi când nu se mai lucra alb-negru, ci numai color, dădea filmele la atelier. Am moștenit mii de fotografii, o mare parte dintre acestea urmează a fi ordonate, multe conțin biserici, edificii deosebite, peisaje, plante, animale (multe animale!) etc. Apropo de animale: avea o atracție aparte pentru tot ce era însuflețit - cățel, pisică, gâză, goangă, măgăruș... În ultimii ani a îngrijit cu devotament un câine ciung. Multe s-ar putea spune despre Alecu. Eu aș concluziona cu o formulă cuprinzătoare: a fost un OM minunat. Bunul Dumnezeu să-l ierte, să-l odihnească în pace acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin ci viață fără de sfârșit. La revedere, dragă Alecuțule!” (prof. Nicolae Racu, „Despre noi”, în „Alexandru Racu - In Memoriam”, p. 84).