Arhimandritul Sofian Boghiu, cuvânt către pictorii bisericeşti

A atins sufletele a sute de credincioşi cu blândeţea, dăruirea şi înţelepciunea sa de mare duhovnic. Pe lângă aceste virtuţi, arhimandritul Sofian Boghiu a fost înzestrat şi cu darul de a picta. A împodobit cu straturi de culori armonioase pereţii multor locaşuri din ţară şi străinătate. Amintim aici câteva dintre ele: Schitul Darvari, Mănăstirea Agapia, Mănăstirea „Deir-El-Harf” (Liban), Mănăstirea Radu Vodă (Bu­cu­reşti), catedrala din Homs (Siria), biserica din Hama (Siria). De la înălţimea expe­rienţei sale, părintele Sofian a lăsat câteva îndemnuri pentru zugravii bisericeşti.

În cele cinci decenii de stăreţie la Mănăstirea Antim, „Apostolul Bucureştilor”, cum a fost numit arhimandritul originar din Republica Moldova, şi-a făcut timp să practice meşteşugul picturii bisericeşti. De asemenea, a predat această disciplină ca profesor la seminariile monahale de la mănăstirile Neamţ şi Curtea de Argeş. A organizat ateliere de pictură şi a înfrumuseţat cu tuşe fine catapeteasma Mănăstirii Plumbuita şi pe cea de la Biserica Schitul Maicilor. Din cele 25 de biserici asupra cărora şi-a pus amprenta iconografică, şase le-a pictat integral, iar restul le-a restaurat. În diasporă a pictat complet trei biserici.

„Pictura bizantină, pictura bisericească cu adevărat ne oferă un cosmos duhovnicesc prin care Cerul însuşi coboară în lumea noastră pământească prin pictură. Şi, de aceea, pictorul, care face acest oficiu de a coborî Cerul pe pământ în biserică, trebuie să aibă o anumită pregătire specială, pregătire meşteşugărească şi o pregătire iconografică - intră tot în meşteşug - şi o pregătire duhovnicească, şi o pregătire morală. Adică el trebuie să fie un bun creştin, şi un bun creştin este acela care se roagă, care se spovedeşte, care posteşte, care se împărtăşeşte, un creştin care are legături directe cu această lume pe care o zugrăveşte el”, astfel şi-a început cuvântul său către pictori părintele Sofian într-un interviu acordat la TVR, în anul 1996.

Adesea, duhovnicul înzestrat şi cu darul picturii, pe care l-a rafinat în perioada cât a fost student la Academia de Arte Frumoase din București (1940-1945), le spunea ucenicilor săi: „Sfinţii pe care îi pictezi, toţi au postit, şi de aceea postiţi şi dumneavoastră! Toţi au o legătură cu Dumnezeu prin Taina Sfintei Împărtăşanii. Să aveţi şi dumneavoastră această legătură cu Sfânta Împărtăşanie, măcar din când în când, în posturile creştine când suntem obligaţi cu toţii să ne împărtăşim. Şi, de aceea, când pictaţi nişte sfinţi, să ştiţi că ei vă văd şi vă consemnează în amintirea lor, şi o să vă întâlniţi cu ei dincolo - unde sunt ei, în Împărăţia lui Dumnezeu - şi acolo o să vă mulţumească dacă va fi cazul, sau dacă nu, o să vă mustre dacă i-aţi pictat cu neglijenţă, sau numai din punct de vedere artistic. Să aveţi o legătură sufletească cu aceşti sfinţi pe care îi pictaţi dumneavoastră, cunoscându-le viaţa pământească şi nevoinţele lor, numaidecât şi fără îndoială influenţându-vă şi dumneavoastră de această viaţă a lor pământească care i-a urcat la ceruri”.

Sfaturile pe care le dădea arhimandritul cel albit de anii înţelepciunii aveau un profund temei teologic, dobândit din practica vieţii isihaste, dar şi din cărţile studiate în timpul Facultăţii de Teologie din Bucureşti (1942-1946).

Fin observator, părintele Sofian, cunoscut ca membru al mișcării „Rugul Aprins” şi fost deținut politic în intervalul 1958-1964, a adăugat: „Când te uiţi într-o biserică nepictată, cu cimentul sau cu varul de pe ea, intri ca într-un mare pustiu. Dacă din când în când mai apare catapeteasma sub ochii noştri sau câte o icoană pusă pe pereţi din loc în loc, e o bucurie. Dar o biserică nouă în care intrăm s-o pictăm este ca un imens pustiu. Abia când apare chipul omenesc pe ea, chipul omenesc îndumnezeit - Iisus, Maica Sfântă, sfinţii, îngeri, asceţi, martiri -, abia atunci această biserică, acest locaş dumnezeiesc îşi capătă valoarea de biserică, de casă a lui Dumnezeu. La intrarea credincioşilor în biserică, se uită şi ei uimiţi pe pereţi, mai ales când intră prima dată, şi atunci, dând cu ochii de Maica Domnului, de Iisus Hristos Pantocrator, de îngeri, de sfinţi, se ridică şi inima lor şi gândurile lor către aceste noi moduri de viaţă pământească, că: «iată, putem să fim şi noi ca sfinţii, să ajungem la nevoinţele lor, dacă trăim ca ei, şi la bucuriile lor». Dacă nu, și în viaţa aceasta pământească, în păcate şi-n aceste obiceiuri rele pe care de obicei le avem noi, oamenii, atunci ne aşteaptă focul iadului».

Şi fără îndoială că în afară de aceste gânduri, biserica, cum e împodobită cu aceste decoruri frumoase, cu aceste lumini, cu contraste între lumină şi umbră, cu aceşti sfinţi cu aureolele lor aurite, de obicei, în prezenţa îngerilor, a sfinţilor, toate aceste lucruri transformă această biserică, acest locaş dumnezeiesc, într-o atmosferă de mare sărbătoare, încât ei, intrând la Sfânta Liturghie, pe lângă ceea ce aud de la altar şi de la strană şi de la cor, văd cu ochii lor aceste frumuseţi care le schimbă gândurile şi hotărârile vieţii. Şi pleacă cu această nădejde că vor fi mai buni, mai apropiaţi de Dumnezeu, care le răsplăteşte pentru faptele lor bune sau rele”.