Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Când au apărut cimitirele creştine şi cum a fost exprimată grija pentru cei adormiţi în Biserica primară?

Când au apărut cimitirele creştine şi cum a fost exprimată grija pentru cei adormiţi în Biserica primară?

Galerie foto (2) Galerie foto (2) An omagial
Un articol de: Pr. lect. dr. Lucian Petroaia - 11 Feb, 2021

Locurile unde se înmormântau trupurile creştinilor au fost considerate ca având, încă din primele decenii creştine, caracter de „locus sacer”. Primul motiv pentru care au fost şi sunt considerate „sacre” rezultă din aceea că trupurile creştinilor, care au primit în viaţă harul Sfintelor Taine şi ierurgii după ce au fost pregătite cu multă grijă de către persoane evlavioase, sunt apoi depuse cu deosebită grijă în locul „de odihnă”, spre a aştepta Învierea cea de obşte.

O a doua motivaţie pentru care, în creştinism, mormântul este „locus sacer” vine din funcţia lui liturgică, de cvasi-sanctuar. La mormânt se adună ritmic familia defunctului, care invită preotul pentru a săvârşi slujbe de pomenire. Pentru creştini, mormintele membrilor răposaţi din familie sunt socotite locuri de aşteptare a Învierii celei de obşte şi locurile unde cei rămaşi încă pe pământ îşi au rădăcina vieţii („radix vitae”). În această cheie a înflorit o adevărată teologie a Învierii, proprie creştinismului, bazată pe cultul celor adormiţi.

În creştinism, cultul celor adormiţi se întemeiază pe adevărul de nezdruncinat al Învierii Domnului şi pe marea evlavie pe care au avut-o creştinii încă din primii ani de la întemeierea Bisericii, la Cincizecime (Fapte 2, 1-12; 38-42), faţă de Mormântul Domnului (Matei 27, 59-60; Ioan 19, 40-42), faţă de mormântul Maicii Domnului şi de mormintele Sfinţilor Apostoli şi ale primilor martiri. Acestea sunt primele sanctuare creştine, locuri de pelerinaj şi de rugăciune. Tot din secolul I, creştinii au acordat cinstire şi mormintelor membrilor familiilor lor. Trupurile creştinilor adormiţi erau înmormântate, la început, în afara oraşelor şi a satelor, de-a lungul drumurilor, pe terenuri care aparţineau unor oameni avuţi ori în cimitire publice, păgâne. Cele mai vechi morminte creştine, datând din secolul I, au fost descoperite în Ierusalim şi în cuprinsul Ţării Sfinte, fiind săpate în stânci sau în pereţii verticali ai muntelui, sub forma unor mici încăperi paralelipipedice, numite „cubiculum”. Tot săpate în perete vertical, dar ca nişte nişe subterane, sunt mormintele cunoscute sub denumirea de „locus sepulturae”; au fost cel mai des folosite, în special în Orientul creştin. Din perioada imediat următoare datează mormintele boltite, numite „arcosolii”, care sunt de sorginte siriană, dar s-au răspândit în diverse zone de pe teritoriul Imperiului Roman (nordul Africii, sudul Italiei, Malta, Sicilia), până spre finalul secolului al II-lea.

Extrem de interesantă este coexistenţa mormintelor creştine cu cele păgâne în cimitire păgâne. Această realitate din necropolele romane de secol I şi II d.H. se întemeia pe antica „Lege a celor XII Table”, care, cu peste cinci secole mai înainte, consemnase în scris cutuma „hominem mortuum in urbe neve sepelito neve urito”. Uneori, chiar şi trupurile martirilor răpuşi de primele persecuţii, precum cea a lui Nero (64-67) sau Domiţian (96), şi-au găsit odihnă în astfel de cimitire păgâne. De exemplu, moaştele Sfântului Petru au fost depuse cu evlavie în necropola romană de pe colina Vaticanului, iar moaştele Sfântului Pavel au fost rânduite la început într-un cimitir de pe Via Ostia. Însă, între morminte păgâne din cimitire păgâne, mormintele martirilor creştini străluceau de sfinţenie! În secolele IV-VI, peste aceste morminte de mucenici aveau să se construiască „martirii”. Acestea erau capele sau bisericuţe zidite spre cinstirea şi pomenirea respectivilor martiri. Aici, în zilele de comemorare se săvârşeau slujbe de pomenire a creştinilor adormiţi şi slujbe de venerare a acelor sfinţi. În jurul „martiriilor”, cu timpul, s-au săpat mormintele altor creştini şi, astfel, în mijlocul marilor necropole păgâne au apărut arii sau parcele bine definite, cu morminte creştine. Primele menţiuni despre acestea le dă Origen, care arată că cimitirul din Alexandria începutului de secol III avea un caracter mixt, întrucât cuprindea şi morminte păgâne, şi morminte creştine. Tertulian consemnează în plus că, în cimitirul din Cartagina, în aceeaşi perioadă existau „areae sepulturarum nostrarum”.

Cimitirele creştine s-au înfiinţat ori prin încreştinarea unor cimitire antice, păgâne - ca în cazul cunoscutelor „peşteri ale grecilor” din insula Cipru -, ori prin extinderea parcelelor creştine până la a cuprinde, pe de-a-ntregul, cimitirul păgân respectiv. Uneori, un episcop local, un stareţ al unei mănăstiri, un nobil credincios, un cavaler întemeiau cimitire creştine noi, şi acesta este un caz fericit, întrucât mormintele nu moşteneau însemne păgâne, ci dintru început erau pregătite minuţios, în spirit creştin. Primul cimitir creştin, atestat de săpături arheologice, era situat pe Via Appia şi datează de la finele secolului al II-lea. A rămas în conştiinţa creştină drept „cimitirul lui Callist”, Episcopul Romei, care l-a preluat de la Episcopul Zefirinus şi l-a administrat o vreme, până când a fost martirizat la anul 222.

Tot din Roma secolelor II-IV d.H. creştinismul moşteneşte un patrimoniu de mare valoare spirituală: cele 40 de „catacombe”, care sunt, de fapt, cimitire subterane, adăpostite în kilometri de galerii săpate în tuf. Trupurile creştinilor erau înmormântate în „arcosolii”, „cubicule”, „crypte” sau în nişe săpate direct în pereţii coridoarelor („formae”). Ierarhii erau înmormântaţi cu cinste în mici capele, bogat ornamentate cu fresce ce conţin primele forme de pictură creştină şi constituie, de fapt, bazele marii arte creştine ce se va dezvolta atât de mult după secolul al IV-lea. Cercetători precum Giovanni Battista de Rossi, Orazio Marucci, Pasquale Testini, Fridrich Deich­mann, Philippe Pergola, Vicenzo Fiocchi, Antonio Baruffa au elaborat studii extrem de competente care atestă valoarea catacombelor romane pentru întreaga umanitate. După modelul roman, creştinii au organizat cimitire în catacombe şi în alte părţi ale imperiului, precum: Marsilia, insula Malta, insula Milos, Karmuz (Egipt), Sallakta şi Hadrumet (Tunisia), Cyrenne (Libia), Kerci (Crimeea), Betleem (lângă Ierusalim).

Edictul de la Mediolanum (313) a pus capăt persecuţiilor anticreştine şi a creat contextul istoric favorabil dezvoltării cultului celor adormiţi. Creştinii au ieşit „din catacombe” şi şi-au reluat viaţa normală. Între aspectele acestei „normalităţi” se află şi faptul că pentru cei adormiţi s-au înfiinţat cimitire supraterane, în care trupurile răposaţilor se aşezau direct în pământ („loculi”) sau în morminte zidite cu cărămidă („formae”). În această perioadă, marile cimitire creştine s-au organizat în jurul unor capele sau bazilici de mai mari dimensiuni, cu funcţie cimiterială. Astfel s-a format tradiţia creştină, în special rurală, a bisericii parohiale, zidită pe înălţime şi înconjurată de cimitirul obştii.

Secolele IV-V circumscriu şi perioada în care, din dorinţa unor familii de nobili care solicitau cimitire cu caracter oarecum privat (de familie), se dezvoltă arta sarcofagului şi chiar cea a mausoleului creştin. Astfel, în secolele III-V d.H. se poate vorbi de o artă funerară creştină de mare calitate. Marile muzee ale lumii adăpostesc, în prezent, adevărate capodopere de sculptură în marmură sau piatră, de acest gen, din perioada respectivă. (va urma)

Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra

Citeşte mai multe despre:   Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul  -   cimitir