Candele nestinse la monumentele unor mari creştini, filantropi şi patrioţi

Sâmbătă, 20 noiembrie, în Arhiepiscopia Dunării de Jos a fost organizată o „lecţie” de viaţă fără de moarte, în înţeles creştinesc, spiritual, moral, cultural şi social. Această „lecţie deschisă” s-a desfăşurat sub forma unui pelerinaj la altarele recunoştinţei din trei sfinte biserici fundaţionale, ctitorite de mari creştini, oameni de înaltă cultură, de ţinută morală şi civică, patrioţi luminaţi şi filantropi adevăraţi: Costache Conachi, ­Tache Anastasiu şi Anton Cincu, toţi din spaţiul Moldovei de Jos, în ţinutul istoric al frumosului târg medieval al Tecuciului.

Cimitirul, spaţiu sacru al aşezării celor adormiţi, prin creştineasca rânduială, nu este doar mulţimea crucilor sau a monumentelor funerare sub care se ascund trupurile celor decedaţi. Este mult mai mult! Este, pe de o parte, „dormitorul” obştesc, în aşteptarea apelului ceresc al Domnului la Învierea de obşte, iar pe de altă parte, aşezarea sacră pentru fiecare persoană, deoarece ea şi-a pregătit din viaţa trecătoare „patul” spre odihnă, cu speranţa că s-a îngropat ca sămânţă a vieţii veşnice şi nu doar a putreziciunii sau a morţii: „Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc” (I Cor. 15, 44). Mai mult, prin aşezarea Sfântului Său Trup în Mormântul nou, Domnul a schimbat sensul morţii de la descompunere biologică şi dispariţie a persoanei în amărăciunea morţii, „care ne ţinea în robie pe toţi” (Evr. 2, 15), la ridicarea trupului întru nestricăciune, prin Sfânta Sa Înviere, împărtăşindu-l pe întâiul gustător al morţii de viaţă: „pe Adam din stricăciune ridicând” (Luminânda Învierii). Prin harul Învierii şi prin sfinţenia Mormântului Domnului, care a devenit Altar al Învierii în toate sfintele biserici, mormintele celor repausaţi capătă o semnificaţie nouă. Devin locuinţe temporare în aşteptarea Învierii, când trupurile vor fi recuperate prin taina vieţii veşnice şi se vor regăsi cu sufletele din ceruri pentru a se împlini real Împărăţia lui Dumnezeu: „cer nou şi pământ nou” (Apoc. 21, 1).

Iată de ce cateheza despre viaţa veşnică şi toate programele liturgice, culturale, artistice şi filantropice din anul ce se încheie, la iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi cu aprobarea Sfântului Sinod, au devenit o adevărată şansă de reevaluare a vieţii noastre în lumina dreptei credinţe în Înviere şi de a cinsti, după cuviinţă, pe toţi cei adormiţi în nădejdea Învierii şi a vieţii de veci, contribuind astfel la o mai bună cunoaştere a celor ce ne-au precedat, nu expediată doar la timpul trecut, ci adusă cuviincios, demn şi înţelept în prezentul continuu al vieţii „în Hristos şi în Biserică” (Efes. 5, 32) şi în centrul preocupărilor noastre, zidind mereu „pe temelia Apostolilor” (Efes. 2, 20), a tradiţiei, a spiritualităţii, a culturii şi a bogatei noastre istorii.

Ca o caracterizare generală, succintă şi sintetică, toţi cei trei ctitori evocaţi sunt încrezători în lucrarea lui Dumnezeu prin şi în Biserică! Sunt credincioşi! Construiesc biserici! Mai mult, lângă biserică ctitoresc aşezăminte cultural-educaţionale, şcoli ori case de ajutorare a celor nevoiaşi. Mai adaugă şi câte un aşezământ pentru organizarea în timpul vieţii lor a unor clădiri pentru îngrijirea sănătăţii, bolniţe sau spitale mari, care există şi astăzi, mai ales prin iniţiativa lui Anton Cincu, la Tecuci şi Nicoreşti.

Importantă este pentru noi şi semnificaţia ctitoririi spaţiului dăinuirii (mormântul) în cadrul acestui complex al vieţii: biserica, şcoala, spitalul, mormântul, aşezământul cultural şi filantropic. Am spune un fel de „micro-vasiliadă”, în contextul secolului 19, de regândire a vieţii româneşti tradiţionale în cheie europeană.

Trei puncte pe harta unităţii poporului român

Dar ceea ce impresionează şi mai mult la cei trei mari stâlpi ai românismului luminat în Moldova de Jos şi la Dunărea de Jos este patriotismul, care atunci a însemnat punerea umărului trup şi suflet, cu tot norodul, la actul „Unirii de bază”, cum o numeşte Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, din anul 1859. Mânjina (conacul lui Costache Negri, fiul nelegitim al lui Costache Conachi şi fratele vitreg al Cocuţei Conachi Vogoride Raspoli), Călmăţui (centrul spiritual, cultural, filantropic al lui Tache Anastasiu, conac aflat astăzi în proprietatea Academiei Române), Ţigăneşti (spaţiul poeziei lirice, înainte de Eminescu, la români, dar şi al Unirii, constituit de Costache Conachi) - aceste trei puncte de pe harta unităţii poporului român sunt, la timpul prezent, şi „altare” naţionale, unde ne putem reîncărca bateriile energiilor care ne conduc mereu spre limanurile bune ale frăţietăţii de neam, de credinţă, de cultură şi de dăinuire.

O salbă de valori nepieritoare pentru sufletul românesc

Ceea ce îi uneşte şi astăzi pe cei trei mari români creştini şi luminaţi patrioţi, cel puţin atât cât am reuşit să constatăm în timpul acestui pelerinaj de sâmbătă, este salba de valori nepieritoare pentru sufletul românesc şi pentru Biserica poporului nostru. În primul rând, credinţa dăinuită prin cele trei foarte frumoase biserici, ctitorite de aceşti mari mecena şi minunat restaurate şi întreţinute de vrednicii preoţi de astăzi: pr. Mihai Bezman de la Călmăţui, pr. Mihai Leca de la Tecuci şi pr. Cristian Bălan de la Ţigăneşti. Ei sunt custozii credincioşi şi harnici, într-un fel împlinitorii testamentari ai marilor ctitori. Candela stă aprinsă la căpătâiul lor. Este totul! Al doilea fapt unificator al celor trei ctitori îl reprezintă grija lor pentru educaţia creştină, pentru învăţătură şi pentru sprijinirea copiilor sărmani din sate sărace. Numai la Călmăţui, peste 100 de copii se şcoleau cu întreţinere de pension din averea lui Tache Anastasiu. Un Victor Ion Popa era institutor - acolo a scris piesa „Tache, Ianke şi Cadâr”. Acest amănunt spune multe despre deschiderea românului spre dialogul perpetuu cu cei de alte credinţe şi culturi, dar armonizaţi social, pe pământ românesc, prin bunătatea şi ospitalitatea noastră creştinească. A treia trăsătură a omeniei ctitorilor noştri evocaţi o constituie grija faţă de cei suferinzi. Şi atunci erau epidemii, fără a beneficia de medici şi medicamente. Marele Anton Cincu ctitoreşte spitalul de la Nicoreşti şi, mai ales, pe cel din Tecuci, o construcţie mare şi solidă, începută în 1899 şi terminată în 1903, care este dotată de soţia sa, văduva Sultana Cincu, modern şi impresionant. Rezistă şi astăzi. Acolo sunt trataţi bolnavii de COVID!

Însă pe toţi trei îi mai uneşte un act de mare responsabilitate pentru viitorime. Profetic, simţeau că va veni un timp al suferinţei comunitare, în comunism. De aceea, ei nu risipesc averea nici măcar în interiorul familiilor lor, pentru urmaşii biologici... O aşază sub protecţia Academiei Române. Până în 1948, la Călmăţui şi la Ţigăneşti au funcţionat foarte bine proiectele ctitoriceşti, spiritual, liturgic, educaţional şi filantropic. După 1948 au mai funcţionat, din fericire, bisericuţa, Sfânta Liturghie şi candela mereu aprinsă la mormintele lor, în sfintele lăcaşuri sau la streaşina acestora! Astăzi, proprietarul testamentar, Academia Română, şi-a reluat misiunea, în condiţiile deloc uşoare ale revenirii la normalitate.

Mesajul Preşedintelui Academiei, acad. prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, este, credem, cea mai bună concluzie pentru anul închinat celor din morminte şi valorificării liturgice şi culturale a cimitirelor, deoarece: „În mormânt, nu toţi murim, cum în trai, nu toţi trăim! De vreţi morţi să nu muriţi, cătaţi vii ca să trăiţi”, aşa cum scrie pe epitaful marelui poet şi patriot gălăţean Ioan Neniţescu, aşezat spre odihnă în cimitirul Bellu.

Mesajul Preşedintelui Academiei Române

Înaltpreasfinția Voastră,

Cu mare mulțumire și cu aleasă recunoștință am luat act de inițiativa Arhi­episcopiei Dunării de Jos de cinstire, la 20 no­iembrie, în anul de la Nașterea Domnului 2021, a unor mari filantropi, fii de faimă ai poporului român și ai Sfintei noastre Biserici, mari prețuitori ai Academiei Române. Amintirea lor - a lui Tache Anastasiu, a lui Costache Conachi, a Cocuței Vogoride și a altor binefăcători - prin strădania Bisericii, dă ocazie și Academiei Române să readucă în atenția opiniei publice faptele lor mari, de intelectuali, de ctitori, de patrioți, de sprijinitori ai Unirii de la 1859, dar și de dăruitori generoși ai celui mai important for de consacrare a valorilor intelectuale din țara noastră. Conacele de la Călmățui și Țigănești sunt astfel de altare ale națiunii române, intrate cândva în patrimoniul Academiei, confiscate de comuniști în 1948 și revenite la matcă după 1989. Din păcate, revenirea nu a fost deloc lină și nici destinul lor din cadrul Academiei - din pricina unor împrejurări care nu țin de savanta instituție, ci de slaba chivernisire a treburilor țării -, ceea ce ne îndeamnă la noi eforturi, sprijinite cu atâta dedicație de către Arhiepiscopia Dunării de Jos.

Biserica și Academia sunt cele două entități ale națiunii în care românii manifestă încredere, pentru că acestea se adresează sufletului omului și sufletului națiunii, izbăvirii lor prin credință, rugăciune, fapte bune, erudiție, adevăr, creație spirituală, iubire și încredere.

Aducem cuvânt de slavă Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitului Părinte Daniel, Arhiepiscopiei Dunării de Jos și Întâistătătorului acesteia, IPS Casian, pentru marea lucrare de cultivare a memoriei bune a acestui popor și pentru prețuirea valorilor spirituale ale națiunii române. (Acad. Ioan-Aurel Pop)