Caracteristicile mișcării de înnoire a vieții monahale inaugurate de Sfântul Paisie de la Neamț

Sfântul Paisie Velicicovschi, numit și Paisie de la Neamț (1722-1794), de la a cărui naștere se împlinesc anul acesta 300 de ani, a fost unul dintre cei mai de seamă părinți duhovnicești din secolul al XVIII-lea, care a inițiat o mișcare de renaștere duhovnicească, o înnoire comunitar-contemplativă a monahismului ortodox, întemeiată pe întoarcerea la Părinții Filocaliei și la rugăciunea lui Iisus, cu o amplă reverberație culturală și morală atât în Rusia, cât și în Țările Române.

Datorită vieții sale sfinte, a fost canonizat de Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse în anul 1988. La 20 iunie 1992, la inițiativa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a fost trecut și în calendarul nostru bisericesc, cu data de prăznuire la 15 noiembrie.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Mănăstirea Neamț a devenit centrul monahismului ortodox, o școală de viață isihastă și cultură duhovnicească pentru întreg Răsăritul ortodox. Numărul călugărilor aflați sub ascultarea starețului Paisie¹ a ajuns la aproximativ 700: munteni, moldoveni, ardeleni, ruși, bieloruși, ucraineni, greci, sârbi și chiar evrei încreștinați, formând o comunitate multietnică. Sute de alți călugări trăiau la mănăstirile din acea parte de țară. Astfel, s-a format o adevărată mișcare de înnoire a vieții monahale².

Esența marii înnoiri inaugurate de starețul de la Neamț „constă tocmai în aceea de a fi așezat la temelia vieții monahale de obște trei elemente: lectura Scripturii, traducerea textelor Sfinților Părinți și rugăciunea minții, cu toate consecințele pe care le comportau acestea în organizarea vieții comunitare și a ascezei personale”³.

Sfântul Paisie le cerea călugărilor să facă trei lucruri în chilii: să citească Sfânta Scriptură și cuvintele Sfinților Părinți, să practice rugăciunea minții și, după putere, să facă metanii cu lacrimi. Obișnuia să repete că dacă setea de cuvântul lui Dumnezeu, adică de studiul Scripturii și textele Părinților, va scădea, atunci, în locul ei vor apărea între frați nepăsarea și dezbinările și slăbirea râvnei pentru Domnul⁴.

Lucrarea de traducere și revizuire a textelor filocalice

Una din componentele specifice comunității monahale conduse de starețul Paisie a fost lucrarea de traducere a lucrărilor patristice și postpatristice din limba greacă în limba slavonă și în limba română. Se păstrează aproximativ 300 de manuscrise din timpul său, dintre care 53 scrise de el însuși⁵. Sfântul Paisie obținuse lucrările patristice grecești cu mari dificultăți din mănăstirile din Muntele Athos.

Una dintre cele mai importante lucrări traduse de către Sfântul Paisie din limba greacă în limba slavonă, la Mănăstirea Neamț, a fost Filocalia. Aceasta a fost tipărită în anul 1793, la Sankt-Petersburg. A fost răspândită în toată Rusia, în mediile bisericești și culturale. În 1857, a fost publicată a doua ediție în limba slavonă și, ulterior, în anul 1867, Teofan Zăvorâtul a publicat-o în traducere rusă. Potrivit cercetătoarei Valentina Pelin, în lucrarea de traducere slavonă a Filocaliei („Dobrotoliubie”), Sfântul Paisie de la Neamț a folosit și ediția grecească a Filocaliei tipărită în limba greacă la Veneția, în anul 1782, de Macarie al Corintului și Nicodim Aghioritul, întocmind în paralel traduceri filocalice după manuscrise grecești aduse de la Muntele Athos.

Cu privire la traducerile românești realizate la Mănăstirea Neamț în timpul starețului Paisie de ucenicii săi români menționăm așa-numita Filocalie de la Neamț, care nu a fost însă tipărită, rămânând în manuscris. În afară de cele două biografii scrise de Grigorie Dascălul și Mitrofan, și publicate la Mănăstirea Neamț în anii 1817 și 1836, nici un alt text paisian n-a reușit să vadă lumina tiparului în limba română, rămânând în manuscrise a căror circulație n-a depășit mediile monahale⁶.

Practicarea rugăciunii lui Iisus în obștea paisiană

Meritul esențial al starețului Paisie a fost acela că a introdus în viața mănăstirii de obște rugăciunea minții, seva spiritualității isihaste, iar prin aceasta nu a făcut altceva decât să urmeze la o scară mai vastă învățătura și exemplul povățuitorului său, starețul Vasile de la Poiana Mărului: „În chiliile lor frații trebuiau să citească cărțile de Dumnezeu purtătorilor Părinților noștri și să țină rugăciunea minții, lucrând-o cu mintea în inimile lor și păzind-o cu frica lui Dumnezeu, cu meșteșug și întocmai ca pe răsuflarea lor, fiindcă ea este adevăratul izvor al iubirii de Dumnezeu și de aproapele și a toată virtutea”⁷.

Părintele Ilarion Felea menționa faptul că Sfântul Paisie „a fost un ascet și un mistic în cel mai bun înțeles al acestor cuvinte. Pe calea metodei descriptive și experimentale a reușit să facă școală, să transfigureze un veac, să creeze epocă în monahism și să transforme Mănăstirea Neamțu într-o pepinieră de ierarhi și cărturari. Paisie a generalizat rugăciunea lui Iisus și a făcut din ea caracteristica modernă a misticii ortodoxe. În Rusia i-au adoptat metoda peste o sută de mănăstiri care au exercitat o mare influență asupra scriitorilor ruși, cum a fost Optina asupra lui Dostoievski, Gogol, Tolstoi etc. Mistica ortodoxă a întruchipat în curentul paisian una din creațiunile sale autentice și pilduitoare”⁸.

Nichifor Crainic menționa în același sens că „esența însăși a paisianismului este eminamente mistică. Ea constă în ridicarea spiritului monahal de la nivelul obișnuit al psalmodiei la înălțimea sublimă a contemplației. Duhul nou paisian se poate rezuma în două cuvinte: studiu și contemplație. Nu în înțelesul de simplă satisfacție a curiozității teologice, fie ea oricât de legitimă, ci de adâncă pregătire a intelectului pentru contemplație. Dacă ignorăm acest sâmbure de lumină al paisianismului, mișcarea nu rămâne decât cu o valoare cultural-teologică, cum a fost socotită până acum printr-un mod de a o înțelege cu totul periferic”⁹.

Grație geniului său de sinteză, el a știut să reconcilieze în profunzime spiritualitatea chinovială și spiritualitatea isihastă, convins că asceza este inseparabilă de o cultură specifică¹⁰.

Povățuirea (paternitatea) duhovnicească

În anul 1935, Andrei Scrima formula o observație esențială despre Sfântul Paisie de la Neamț, aceea că el întrupează tipul părintelui duhovnicesc pentru timpul său. „În centrul isihasmului paisian nu stă altceva decât paternitatea duhovnicească, înfierea în Duhul, actualizarea conștientă a teologiei Botezului.”¹¹

În Diata sa din 1785, starețul Gheorghe de la Cernica, ucenic și apropiat al lui Paisie încă de la începuturile sale athonite, atribuia iubitului său stareț trei harisme speciale: darul rugăciunii, darul călăuzirii unei mulțimi de frați și darul foarte rar de a ține uniți între ei frați de naționalități diferite¹².

Sfântul Paisie a avut capacitatea povă­țuito­rului duhovnicesc de a stimula, atât prin cuvânt, cât și prin exemplul propriu, râvna spre practicarea poruncilor lui Hristos. Potrivit acestuia, „întâistătătorul unei mănăstiri trebuie să fie smerit, blând, neprihănit, pașnic, dar lucrul cel mai de trebuință pentru mântuirea tuturor e ca el să știe cum să călăuzească sufletul fraților după poruncile Domnului și învățăturile Părinților”¹³.

Spovedania fraților din obște se făcea în fiecare seară, iar pentru cei mai sporiți duhovnicește, o dată la trei zile. Pentru aceasta, Sfântul Paisie a rânduit 24 de duhovnici, care spovedeau și îndrumau duhovnicește întreaga obște: „Asupra tuturor copiilor săi duhovnicești, fericitul părintele nostru revărsa mila sa părintească ocrotindu-i în dragoste nefățarnică, ca o găină care-și încălzește cuibul, rânduindu-le ascultările cu înțelepciune după priceperea fiecăruia”¹⁴.

Încadrarea lucrării duhovnicești și organizatorice a Sfântului Paisie de la Neamț în ambianța românească în care a trăit

Părintele profesor Dumitru Stăniloae menționează faptul că „despre Paisie s-a scris foarte mult și în rusește, și în românește, dar credem că o latură asupra căreia ar trebui să se insiste mai mult ar fi încadrarea lucrării duhovnicești și organizatorice a lui în ambianța românească în care a trăit, arătându-se pe lângă ceea ce a dat el monahismului românesc și ceea ce a primit el cu mult mai mult de la acesta”¹⁵.

Părintele Stăniloae demonstrează existența isihasmului și a spiritualității filocalice în Țările Române încă din secolul al XIV-lea, acestea rămânând o realitate neîntreruptă în următoarele secole datorită autonomiei Țărilor Române și a legăturilor culturale-bisericești strânse cu Muntele Athos și cu Locurile Sfinte: „La venirea lui Paisie în Moldova exista, deja, aici tradiția vieții isihaste (de sihaștri), însuflețite de rugăciunea lui Iisus. Cuvântul sihastru este transcrierea românească a cuvântului isihast”¹⁶; „Ceea ce ni se pare că a adus el în monahismul românesc nu este preocuparea de rugăciunea lui Iisus - căci aceasta s-a menținut mereu între miile de sihaștri din munții Țărilor Române -, ci o introducere a acestei rugăciuni în viața de obște și prin aceasta o înviorare a vieții de obște. Paisie a venit din Sfântul Munte cu o obște româno-rusă preocupată de această rugăciune și la aceasta s-au adăugat și unii călugări din Moldova”¹⁷.

Din „întâlnirea dintre tradiția românească sihăstrească de mare adâncime și introducerea ei în cadrul obștii mari prin Paisie, a răsărit echilibrata viață duhovnicească din mănăstirile Cernica și Căldărușani. Restauratorul Cernicăi și inițiatorul marelui elan de viață duhovnicească imprimată acesteia a fost transilvăneanul Gheorghe care a însoțit pe Paisie 24 de ani în Athos și în Moldova și s-a declarat ucenicul lui”¹⁸.

Pe aceeași direcție de cercetare a părintelui Dumitru Stăniloae, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel accentuează ideea că paisianismul, dincolo de originea slavă a cuviosului Paisie din Poltava, reprezintă un moment românesc de importanță europeană¹⁹: „Ortodocși de neamuri diferite, adunați laolaltă de iubirea lui Hristos și puterea Sfântului Duh în jurul cuviosului Părinte Paisie, au reînnoit împreună tradiția isihastă patristică din Muntele Athos, Țările Române și Rusia, într-o vreme de mare încercare a creștinismului confruntat cu o mare criză spirituală în aproape toată Europa”²⁰.

Acest isihasm ortodox al secolului al XVIII-lea cultivat de obștea paisiană reprezenta în secolul raționalist al lui Voltaire o distincție și o demarcare semnificativă între rațiunea umană însingurată a culturii occidentale și rațiunea rugătoare în comuniune divino-umană a spiritualității răsăritene”²¹.

Spiritualitatea paisiană a influențat puternic monahismul ortodox din Rusia țaristă. Ucenicii Sfântului Paisie s-au răspândit în peste o sută de mănăstiri rusești. Una dintre vestitele mănăstiri rusești care au dus mai departe moștenirea paisiană a fost Optina. Mișcarea spirituală paisiană din Rusia a influențat și pe unii mari cărturari ruși din secolul al XIX-lea: Feodor Dostoievski, Aleksei Homiakov etc.

În Țările Române, spiritualitatea paisiană a putut fi înregistrată şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în organizarea de obşte a monahismului românesc, la nivelul trăirii isihaste şi în literatura bisericească. Numele stareţilor Gheorghe şi Calinic de la Cernica (viitor Episcop de Râmnic) sunt relevante în acest sens²².

Timp de douăzeci şi patru de ani, viitorul stareţ Gheorghe a trăit în ascultare şi „sub ocârmuirea dreptului bătrân, Kir Paisie”²³, stareţul său, urmându-l la Muntele Athos, la Dragomirna, la Secu şi la Neamţ. În testamentul lăsat ucenicilor săi, el le cerea să respecte principiile obştii lui Paisie.

Sfântul Mitropolit Grigorie Dascălul (1823-1829), tuns în monahism de către Paisie însuși în anul 1790, a continuat eforturile culturale ale Sfântului Paisie, pe care l-a cunoscut la Mănăstirea Neamţ şi căruia i-a fost ucenic. Una din preocupările sale esenţiale a fost traducerea şi tipărirea lucrărilor patristice ascetice şi duhovniceşti care se adresau atât călugărilor, cât şi preoţilor.

Întreaga activitate desfășurată pe plan organizatoric, cultural-teologic și duhovnicesc de Sfântul Paisie de la Neamț în obștea celor 700 de călugări pe care i-a povățuit, cu consecințe imediate pentru evoluția monahismului românesc din secolul al XIX-lea, îndreptățește afirmația lui Nichifor Crainic: „Eu sunt absolut sigur că, dacă Mântuitorul nu ne-a pedepsit pentru prăbușirile morale și nevredniciile ce au urmat și dacă El a acoperit de slavă neamul nostru, ridicându-i toate umi­lințele istorice, această bogată îndurare i-a fost cucerită de veacul transfigurat al paisianismului. E veacul de aur al Ortodoxiei românești”²⁴ .

Note:
¹. Diac. Ioan I. Ică jr, „Posteritatea românească a paisianismului și dilemele ei”, în Paisie de la Neamț. Autobiografia și viețile unui stareț urmate de Așezăminte și alte texte, Ediția a III-a adăugită, îngrijită și prezentată de diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, 2015, p. 57.
². Pr. prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Compendiu, Ediția a II-a, revăzută și întregită, Ed. Andreiana, Sibiu, 2007, p. 293.
³. Valentina Pelin, Paisianismul în contextul cultural și spiritual sud-est și est-european (secolele XVIII-XIX), Ed. Pontos, Chișinău, 2014, p. 53.
⁴. Valentina Pelin, op.cit., p. 55.
⁵. Valentina Pelin, op.cit., p. 79.
⁶. Diac. Ioan I. Ică jr, op.cit., p. 67.
⁷. Viața cuviosului stareț Paisie scrisă de Mitrofan schimonahul, în Paisie de la Neamț. Autobiografia și viețile unui stareț urmate de Așezăminte și alte texte, p. 248.
⁸. Ilarion V. Felea, Pasie și paisianismul, Cluj, 1940, p. 51.
⁹. Diac. Ioan I. Ică jr, op.cit., pp. 76-77.
¹⁰. Pr. Elia Citterio, „Un stareț și biografia lui” în Paisie de la Neamț. Autobiografia și viețile unui stareț urmate de Așezăminte și alte texte, p. 30.
¹¹. Diac. Ioan I. Ică jr, op.cit., p. 146.
¹². Valentina Pelin, op.cit., p. 54.
¹³. Pr. Elia Citterio, op.cit., p. 16.
¹⁴. Viața cuviosului stareț Paisie scrisă de Mitrofan schimonahul, p. 248.
¹⁵. Dumitru Stăniloae, „Din istoria isihasmului în ortodoxia română. Isihaștii sau sihaștrii și rugăciunea lui Iisus în tradiția ortodoxiei românești”, în Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, vol. VIII, București, 1979, p. 556.
¹⁶. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 561.
¹⁷. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 581.
¹⁸. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 582.
¹⁹. Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, prefață la volumul D. Zamfirescu (edit.), Paisianismul, un moment românesc în istoria spiritualității europene, Ed. Roza Vânturilor, București, 1996, p. 5.
²⁰. Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, op.cit., p. 6.
²¹. Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, op.cit., p. 5.
²². Eusebiu Popovici, Istoria bisericească universală, ed. a II-a, Ed. Tipografiei Cărţilor Bisericeşti, vol. 4, Bucureşti, 1928, p. 392.
²³. Casian Cernicanul, Istoria sfintelor mănăstiri Cernica şi Căldăruşani, Tipografia Toma Teodorescu, Bucureşti, 1870, pp. 36-37.
²⁴. Diac. Ioan I. Ică jr, op.cit., p. 58.