Pornind de la cuvintele Preafericitului Părinte Patriarh Daniel că „fiecare om poate deveni mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu prin care lucrează în lume ca să ridice și să vindece pe cei răniți
Centenarul Marii Uniri
Unirea înfăptuită cu o sută de ani în urmă, numită de unii Mare, s-a făcut - printr-o comparație deloc deplasată, ca și Biblia de la București, tipărită acum 330 de ani, numită de istorici și filologi Biblia lui Șerban - de românii din toate provinciile românești. Ce putea fi mai frumos într-o vreme când România nu exista decât în sufletele celor care locuiau aceste ținuturi? Izvoarele ne spun că românii, în 1918, au realizat un lucru excepțional, un lucru fabulos în istoria lor, formând o țară de aproape 300.000 km pătrați cu aproximativ 16 milioane de locuitori.
Se întreabă unii: ce ne-au adus nouă victoria din Primul Război Mondial și schimbarea arhitecturii Europei? Ne-au adus foarte mult, dar nu numai nouă, fiindcă actul acesta excepțional din istoria românilor a fost unul firesc pentru toată Europa; pentru că, împreună cu românii, și-au realizat state naționale aproape toți vecinii noștri, apropiați și îndepărtați.
În 1918 s-au constituit Finlanda, Lituania, Letonia, Estonia, țări care au fost cuprinse în imperii străine și nu au putut să acționeze de sine stătător și să fie adăposturi pentru popoarele respective. Pe la 1790 dispărea de pe harta Europei Polonia, la a treia împărțire între Rusia, Prusia și Austria. Polonia a avut nevoie de aproape 150 de ani ca să fie reașezată pe harta Europei cu drepturi internaționale depline, tot în 1918.
Europa în pragul secolului XX
Slovacia nu a fost niciodată țară independentă, ci doar în timpul Moraviei Mari, când nu putem vorbi de slovaci. Începând cu secolul al X-lea d.Hr., Slovacia a fost cuprinsă în Regatul Ungariei, înființat la anul 1000. Cehia, de la George Podiebrad din secolul al XV-lea, a fost cuprinsă între Țările Habsburgice până la 1918, când a decis liber împreună cu Slovacia să formeze o federație, păstrând cele două componente ale sale. La fel, țările slavilor de sud, eliberându-se, au hotărât să formeze Regatul sârbilor, croaților și slovenilor, care din 1929 s-a numit Iugoslavia. Chiar Austria și Ungaria au devenit state naționale abia în 1918. Iar Ungaria, care și-a pierdut statutul internațional la 1541, a reînviat ca stat național independent recunoscut în Europa ca atare abia în 1920. Până atunci, Ungaria a fost parte a Austriei și, vreme de 51 de ani - ultimii ani ai Imperiului Habsburgic -, a fost coechipier la conducere alături de austrieci. Dar țara ca subiect de drept internațional nu era Ungaria, ci Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, harta Europei s-a schimbat total. Dacă, înainte de 1918, peste 50% din popoarele europene trăiau în state străine, sub stăpâniri străine, după 1918, proporția s-a redus la sub 25%. A fost un act de dreptate pentru popoare, pentru polonezi în întregime, căci până la 1918 nu a existat un stat numit Polonia; poporul ceh întreg, poporul slovac întreg, poporul român, mai mult de jumătate, fiindcă românii trăitori în Basarabia, în Bucovina, în Transilvania, în Banat, Crișana, Maramureș și la sud de Dunăre, adică românii balcanici, erau mai mulți decât românii din țară. Prin urmare, aceste acte petrecute la sfârșitul războiului au fost unele de dreptate pentru popoare, dar nu pentru toate și pentru toți oamenii, căci dreptatea absolută o are numai Dumnezeu. Noi, oamenii, facem dreptăți parțiale și limitate și le tot reparăm pe cele pe care le-am greșit. Cu toate acestea, actele de la 1918 au constituit o mare împlinire. Cum s-a făcut această Mare Unire?
Cad imperiile, se ridică statele naţionale
Desigur, au contribuit la acestea conjunctura internațională, marile puteri europene, războiul. Importante au fost și slăbiciunile unor state din jurul nostru. Dar românii nu au făcut unirea împotriva nimănui. Nu există vreo mărturie în istoria noastră sau universală care să arate că românii se unesc ca să lovească în alții din jurul lor. La fel cum nici polonezii nu au făcut Polonia ca să lovească în ruși sau în austrieci ori prusieni. Însă cu toții se gândeau la interesele proprii. România este acuzată uneori că a participat la Primul Război Mondial ca să-și apere propriile interese. Dar nici un stat nu a participat și nu participă la vreun război fără să facă asta. Franța nu a intrat în război pentru binele Germaniei. Dimpotrivă, toți au urmărit să-și îndeplinească scopurile naționale. Iar lupta de emancipare națională n-au inventat-o românii și nici ei nu au contribuit la căderea imperiilor din Europa pentru simplul motiv că nu aveau puterea s-o facă, erau prea mici.
La sfârșitul războiului au căzut patru imperii și pe ruinele lor s-au ridicat state noi. Au căzut Imperiul German - care nu a declarat el neapărat războiul -, Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Țarist și Imperiul Otoman.
Patru imperii au dispărut și au apărut statele naționale. Statul român s-a format profitând de împrejurările internaționale, dar nu neapărat cum au vrut cei mari. În 1859 a fost creat primul nucleu prin unirea Țării Românești și a Moldovei. Domnitor a fost ales un moldovean, iar capitala ţării a fost declarat Bucureștiul, din Muntenia.
Dar Bucureștiul a stricat puțin echilibrul după aceea, iar moldovenii au fost oarecum supărați fiindcă pe Copou nu mai strălucea lumina primei universități a țării, așa cum o visase Cuza. Se știe că prima universitate modernă a țării nu a fost la București, ci la Iași, făcută de domnul Unirii. Unirea aceasta a fost gândită de Marile Puteri ca o modalitate de a-i mulțumi pe valahi (căci erau mulți studenți români la Paris care cereau sprijin instituțiilor franceze pentru unire) și a evita conflicte la gurile Dunării. Așadar, s-a decis la Conferința Păcii de la Paris, după Convenția de la Paris din 1858, după ce Adunările ad-hoc arătaseră clar că românii doresc unirea, formarea unei uniuni numite „Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești”, cu două capitale, două guverne, două adunări legiuitoare și doi domnitori. Aceasta era decizia, dar Adunarea electivă de la Iași, la 5 ianuarie, după multe dispute, l-a ales domn pe Alexandru-Ioan Cuza.
Domnitorul, simbolul unităţii
Alegerea lui Cuza ca domn și în Țara Românească a lăsat perplexe Marile Puteri, cei mai nemulțumiți fiind turcii, austriecii, dar nici rușii nu erau prea liniștiți, deși stăpâneau jumătate din Moldova, Basarabia. Toate protestele lor au fost în van pentru că Alexandru-Ioan Cuza și-a urmat planul. El a luptat pentru unificare administrativă, financiară, militară, legislativă, a plănuit proiectul Băncii Naționale și al unei monede unice. Academia Română a fost plănuită sub Cuza. Alături de Kogălniceanu, a înfăptuit mari reforme care au schimbat radical Principatele Române în doar șase ani. Tot ce nu a putut fi împlinit la 1848 s-a realizat între 1859-1866, cu excepția Independenței și a Unirii celei Mari. Cuza le-a vrut pe toate, dar, spre sfârșitul domniei, îmbătat de putere, s-a lăsat influențat de alții și a făcut anumite excese, pentru care a fost îndepărtat de la putere. Să nu uităm însă un lucru: Cuza a fost împotriva Marilor Puteri, împotriva a ceea ce ele plănuiseră pentru noi, românii, considerați ca neputincioși a ne aduna și a alege un singur om ca domnitor. Pe vremea aceea, simbolul unității îl reprezenta domnitorul. La 1877 s-a petrecut la fel. Atunci, când s-a aflat în Occident că la 9-10 mai Parlamentul țării și principele Carol au votat întâi și au aprobat Independența absolută a României, adică ruperea oricăror legături cu Poarta, nimeni nu ne-a ascultat, în afară de Rusia, care ne-a privit cu simpatie fiindcă ea se erija în apărătorul ortodocșilor din Balcani, așa cum Franța se erija în apărătoarea catolicilor din Balcani. Numai că ortodocșii erau în proporție de 80% în Balcani. Rusia visa să fie vioara întâi în acest spațiu. A izbucnit Războiul Ruso-Turc, nu în interesul României și nici cu participarea României. Nici Marile Puteri europene și nici Rusia nu doreau implicarea României. Trebuia doar să acceptăm, în urma unei convenții care s-a semnat, trecerea trupelor ruse pe la noi, întoarcerea trupelor ruse, precum și o atitudine binevoitoare față de ele aprovizionându-le de câte ori este nevoie, contra cost, bineînțeles. Așa s-a întâmplat până la un punct, când marele duce Nicolae i-a scris o scrisoare Principelui Carol în care i-a spus: „Turcii ne copleșesc. Ne înăbușă. Ajutați-ne! Trimiteți Armata!” România era pregătită la acea vreme pentru război. Armata Română avea atunci 100.000 de ostași, dintre care 60.000 erau pregătiți să intre imediat în război. Atunci, un om străin de neam și de țară, dar mai patriot decât mulți români, doctorul Carol Davila, a înființat Serviciul Sanitar al Armatei, iar români din Basarabia, Bucovina și Transilvania s-au înrolat în armata noastră. Au trecut apoi Dunărea și au purtat bătăliile de la Plevna, Vidin, Smârdan, Grivița și Rahova, cu victorii strălucite.
La 1878, rușii ne-au luat ceea ce era al nostru și ne-au dat ceea ce nu era al lor
Colonelul turc de la Plevna se știe că a refuzat să se predea Armatei Ruse, încredințându-se colonelului Cerchez, al Armatei Române. Pentru acest lucru, Marile Puteri nu au putut să nu țină seama de noi și, la Conferința de Pace de la Berlin, ne-au recunoscut Dobrogea. Era o situație deosebită. Aliatul rus nu voia să se retragă repede din țară, ci dorea să ia în stăpânire noi pământuri. Pentru aceasta, drept răsplată că am luptat alături de ei și i-am salvat de la o înfrângere rușinoasă și i-am înfrânt pe turci, rușii ne-au confiscat cele trei județe din sudul Basarabiei: Cahul, Bolgrad și Ismail, zonă care urma să-i asigure controlul la gurile Dunării și la deltă, iar noi am primit Dobrogea. Mulți au zis la acea vreme că ar trebui să ne bucurăm pentru că Dobrogea, înstrăinată din timpul lui Mircea cel Bătrân până acum din trupul țării, a revenit acum acasă. Însă un jurnalist celebru, citat mai târziu de generalul Averescu, a spus despre aceasta: „La 1878, rușii ne-au luat ceea ce era al nostru și ne-au dat ceea ce nu era al lor”. Dobrogea nu fusese niciodată a rușilor, ci era sub stăpânire turcească și nici măcar nu o eliberaseră ei. Primirea Dobrogei în trupul țării a asigurat pentru noi, ca în vremea lui Ștefan cel Mare, respirația spre mare și spre ocean, plămânul țării. Atunci când s-au pierdut Chilia și Cetatea Albă, s-a spus că s-au pierdut plămânii Moldovei. România recâștiga un plămân în 1878 prin dobândirea Dobrogei. Însă pasul decisiv spre unitate a fost făcut în 1918, un moment din nou atipic pentru ceea ce se plănuia în privința noastră și ceea ce a ieșit la sfârșit. Planul era următorul: dacă România respectă alianța la care a aderat în 1883, va lupta alături de Germania și Austro-Ungaria, iar în caz de victorie va primi Basarabia de la ruși. Alții, mai realiști, spuneau că România nu va mai rămâne în această alianță, după cum nici Italia nu a mai rămas, fiindcă România nu era atât de interesată de a merge înspre Germania și Austro-Ungaria. Toată clasa politică românească din vechiul regat era formată în Franța. Simpatia pentru Franța era nemăsurată. Exista o mică grupare de germanofili, dar care nu avea priză în mase. În fruntea ei se aflau Titu Maiorescu și Petre Carp.
Dacă Germania câştiga războiul, anul acesta s-ar fi încheiat datoriile noastre către nemţi!
România a intrat în război alături de Antanta, adică alături de Franța, Anglia și, implicit, Rusia. Toți „analiștii politici” de atunci ziceau: „Dacă Antanta va câștiga războiul, România va primi Transilvania, Bucovina și cam atât, în nici un caz nu va primi Basarabia, pentru că nu va avea cum să-i ceară unui aliat, Rusia, alături de care a învins în război, să-i dea ceva de la el.” Toată logica aceasta a fost răsturnată, pentru că în 1918 România a câștigat cam tot ce au planificat părinții patriei de atunci. Nici unul dintre ei nu visa la o concomitență a lucrurilor. Se spunea: „Să unim Transilvania, Bucovina cu Țara, iar cu Basarabia vom vedea ce va mai fi”. Dar, până la urmă, toate provinciile au intrat în corpul țării, fiindcă așa le-a tocmit pe toate Cel Preaînalt. La începutul anului 1918, intelectualitatea noastră de la Iași era copleșită de situația dezastruoasă de atunci. Nimeni nu-și imagina că mai poate veni un bine pentru acest neam. După ce câștigasem bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, în condiții foarte grele, unii soldați români neavând nici măcar echipamentul militar de bază, luptând în izmene, Revoluția Rusă s-a radicalizat, din democrați s-au făcut bolșevici, și în toamna anului 1917 și începutul anului 1918, bolșevicii începeau să bântuie spre Europa. Anul 1918 a început așadar sub auspicii nefavorabile. Bolile care apăruseră decimau populația. Oamenii nu mai știau ce să facă. Curtea regală era la Iași, ca și Parlamentul și celelalte instituții ale statului. Bucureștiul, capitala țării, era ocupată de germani. În acele condiții, am încheiat pace separată cu Germania și Austro-Ungaria. Alexandru Marghiloman, premierul României de atunci, un mare patriot, a semnat această pace dezonorantă pentru noi cu mâna tremurândă. Culmile Carpaților reveneau acum Austro-Ungariei, pierdeam Dobrogea, o parte din bogățiile țării trebuiau să meargă în Germania timp de 100 de ani. Datoria noastră s-ar fi încheiat de-abia anul acesta, în 2018. Dar am fost norocoși. Pacea aceea nu s-a aplicat pentru că soarta s-a întors în favoarea noastră. România, cu câteva clipe înaintea încheierii armistițiului, a intrat în război de partea Antantei și, când s-a încheiat armistițiul de la Compiègne, din 11 noiembrie 1918, România s-a aflat între învingători. Dar a trecut prin momente în care nimeni nu mai spera nimic. O rază de speranță a venit în 27 martie 1918, când o delegație de basarabeni a venit la regele Ferdinand, care a recunoscut unirea Basarabiei cu Țara, votată apoi și în Parlament. La 28 noiembrie, același an, a venit și vestea unirii Bucovinei cu Țara-Mamă, iar la 1 decembrie Transilvania a fost integrată în corpul țării. România mai primea încă 100.000 de km pătrați, asta însemnând Transilvania, Banat, Maramureș și Crișana. Înainte de Unire, România avea 137.000 de km pătrați. Unirea provinciilor cu Țara-Mamă s-a făcut la nivelul democrației de atunci. Sfatul Țării de la Chișinău, organ ales democratic, Congresul General al Bucovinei de la Cernăuți, la fel, organ ales democratic, și Marea Adunare Națională, prin cei 1.228 de delegați aleși democratic, asociațiile de studenți, de sindicaliști au decis unirea în cunoștință de cauză. La Chișinău și la Cernăuți au votat și minoritățile. În Transilvania lucrurile n-au putut urma această cale fiindcă evoluția a fost diferită în acest spațiu față de Basarabia sau Bucovina. Însă totul s-a desfășurat în mod democratic. Conform unui recensământ realizat de austro-ungari, în Transilvania românii constituiau peste 50% din populație, iar după regulile de atunci acest procentaj exprima majoritatea absolută, voința majorității reprezentând impunerea ei asupra celorlalți. Așa s-a format România. Dar nu a fost de ajuns ca doar Parlamentul românesc să recunoască acest lucru. Atunci, la Conferința Păcii de la Paris din 1919-1920, aproape toate cele 27 de țări învingătoare au încheiat pace cu fiecare dintre țările învinse, țările învingătoare fiind: Franța, Anglia, SUA, Japonia, Italia, România, Serbia și toate celelalte. Ele au recunoscut și unirea Basarabiei, a Bucovinei și a Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului, cu Țara.
Am avut o clasă politică de excepţie
Cu siguranță românii nu erau mai simpatizați în Europa decât sunt acum. Nu am primit nici un favor de la Marile Puteri. E adevărat, am avut o clasă politică inteligentă, în frunte cu Ionel Brătianu, primul-ministru, care a mers la Paris cu documente, luându-și lângă el ca experți pe cei mai mari profesori de geografie și istorie pe care îi aveau românii, plus pe unii care, străini fiind, totuși ne simpatizau, ca Emmanuel de Martonne, Robert Ficheux, din Franța, alți specialiști din Anglia și Italia, și așa cum au fost recunoscute Finlanda, Letonia și Estonia, Lituania și Polonia, așa a fost recunoscută și România. Nimeni nu ne-a făcut vreun hatâr. Firește, erau probleme legate de minorități. Să nu uităm că România interbelică avea 8% populație maghiară, 4% populație germană și 4% evrei. În Basarabia erau mulți ruși și ucraineni. Toți trebuiau aduși la respect pentru noul stat, iar acest lucru s-a reușit mai bine sau mai rău. Nici alții nu au reușit mai bine decât noi. În Polonia mai bine de o treime din populație erau minorități, deci mult mai mulți străini decât la noi.
Orice casă nu e un dat etern
Înainte de Unire existau două mentalități, una a popoarelor imperiale, educate ca stăpâni, și alta a popoarelor supuse, educate să trăiască în umilință. Între aceste mentalități s-a dus o luptă acerbă. În anumite părți, umiliții s-au transformat în stăpâni, iar foștii stăpâni au devenit supuși, după situația de atunci. Degeaba s-au adoptat constituții, s-au propus garanții, n-au fost mulțumiți pe deplin nici unii, nici alții. Unii voiau state naționale unitare și uniforme în care toți cetățenii, numărați până la ultimul, să fie, de exemplu, polonezi. Alții doreau state multinaționale, cum fuseseră înainte, care funcționaseră de bine, de rău. Numai Imperiul Austro-Ungar nu a mers bine, fiindcă a rezistat doar 51 de ani (1867-1918). În acest imperiu, minoritățile erau mai numeroase decât majoritatea și, în consecință, echilibrul era pierdut. Așa stăteau lucrurile atunci. Ceea ce era în mintea oamenilor era foarte greu de controlat. Nemulțumirile și frustrările se prelungeau atât din partea minorităților împilate, cât și a stăpânilor care aveau nostalgia statelor mari de odinioară, atotcuprinzătoare. Unii vedeau mai mult cafenelele de pe malul Dunării, valsurile vieneze, bucuria dintr-o perioadă care s-a chemat „la belle époque”. Omul, după ce trec relele, uită răul și își aduce aminte numai de bine. Și noi ne-am fi așteptat, începând cu Blaga și Rebreanu, continuând cu Duiliu Zamfirescu până la Vasile Voiculescu și la părintele Gala Galaction, să pulseze toți în acordurile Mioriței, să vadă că „pe-un picior de plai, pe-o gură de rai” s-a născut o țară nouă, să vină în micul Paris și să umble domnii cu joben și doamnele cu rochii comandate în străinătate și să se minuneze de noi, să vadă Podul de la Cernavodă, care era al patrulea ca lungime din lume, făcut de Anghel Saligny, să admire frumusețile naturale ale țării, or astea nu s-au întâmplat. În schimb, ele au rămas în sufletele noastre, ca și mai înainte. Am înțeles ca și celelalte popoare că fiecare neam are dreptul la o casă a lui. Casa noastră s-a construit de la 1859 până la 1918. N-am putut-o păstra curată, frumoasă și întreagă, dar a rămas totuși casa noastră. Iar arhitecții și constructorii știu că o casă, orice casă, nu e un dat etern. Ea trebuie îngrijită, primenită, curățată mereu și sper să înțelegem că această casă a noastră, care se cheamă România, și pe care alții au plămădit-o cu sânge, cu lacrimi, nu putem s-o vedem dintr-odată frumoasă, prosperă și la nivelul marilor națiuni de astăzi. E imposibil.
România are nevoie de grija noastră. Dacă vom fi conștienți de acest lucru, nimic nu e pierdut.