Considerații geopolitice privind recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române

De ce, odată proclamată autocefalia de facto în 1864, a mai fost nevoie de recunoașterea Patriarhiei Ecumenice în 1885? Mai ales că, în conformitate cu asumarea de facto a acestui rang al Bisericii Ortodoxe Române, Statul și Biserica au procedat în conformitate cu cutuma stabilită în cazul grecesc, în prima parte a secolului al 19-lea, legitimând acest statut prin legislația adoptată - secularizarea averilor mănăstirești, precum și organizarea internă a Bisericii și titulatura „Mitropolitului Primat” conferită scaunului Ungrovlahiei. Răspunsul trebuie căutat nu doar în documente, în care nu poate fi găsit în mod explicit, ci în situația geopolitică de atunci și în statutul internațional al statalității româ­nești în sistemul european.

În demersul de cercetare a acestei problematici, trebuie mai întâi să facem o scurtă trecere în revistă a situației geopolitice a continentului european la data asumării de facto a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, prin legislația domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Europa se afla atunci într-o tensionată situație postbelică, după Războiul Crimeei (1853-1856), care, prin înfrângerea Rusiei, crease condiții favorabile Unirii din 1859 și declanșării accelerate a construcției statului român modern. Cercetări recente au arătat că generația românească care a făcut posibilă realizarea acestui act istoric era conștientă de acest fapt, iar reprezentanții ei străluciți, precum Titu Maiorescu, au vorbit la începutul anilor ’80 ai secolului al 19-lea chiar de o mare strategie adoptată la 1857: „Mișcarea națională de la 1857 a fost o impulsie patriotică cu un program foarte precis, [...] era vorba întâi de a dobândi autonomia țării cu garantarea neutralității, al doilea de a se dobândi unirea; al treilea, a se dobândi un principe străin ereditar dintr-o familie ereditară a Europei și, în fine, [...] să dobândim sistemul constituțional. Aceste patru idei fundamentale s-au împlinit, deși fără neutralitate”.

Totuși, aceste realizări au fost posibile într-un context geopolitic tensionat al Europei. Unirea din 1859 a trebuit să depășească, între altele, împotrivirea fermă a Rusiei înfrânte în Războiul Crimeei, care în deceniile următoare a făcut totul pentru a surmonta constrângerile impuse de Pacea de la Paris (1856), între care unele priveau direct România, cum ar fi ches­tiunea celor trei județe din sudul Basarabiei.

România se afla în stare de dependență față de Imperiul Otoman, iar Războiul de Inde­pendență din 1877-1878 a fost purtat în alianță cu Rusia care, la încheierea acestuia, a reocupat sudul Basarabiei, cu acordul Europei. Mai mult, în condițiile tensiunilor dintre Rusia și Europa de Vest din 1878, trupele rusești au ocupat practic România, armata română fiind nevoită să se retragă în Oltenia pentru a evita dezarmarea sau nimicirea. Pericolul rusesc a fost resimțit cu putere în această perioadă, iar teama de o agresiune militară a Rusiei a determinat Bucureștiul să încheie o alianță de securitate cu Puterile Centrale, în 1883.

În al doilea rând, relația bilaterală dintre România și Rusia a cunoscut o evoluție contradictorie, de la animozitate deschisă la apropiere, chiar alianță și apoi, din nou, la ina­miciție. După cum am menționat, Unirea din 1859 a fost săvârșită în condițiile unei împotriviri fățișe a Rusiei, care a făcut mari eforturi pentru a o împiedica, Petersburgul temându-se de acest obstacol ridicat în fața înaintării sale către Constantinopol. Poziția dușmănoasă s-a reliefat puternic în anii domniei lui Cuza, prin sprijinul acordat Patriarhiei Ecumenice de către Moscova în dosarul averilor mănăstirești închinate „Locurilor Sfinte”. În anii ’70 ai secolului al 19-lea, relația bilaterală a evoluat de la alianță în războiul ruso-turc din 1877- 1878, pentru ca, la finele lui, Rusia să ocupe România și să impună retrocedarea celor trei județe basarabene.

Or, o asemenea evoluție a relațiilor bilaterale cu Rusia avea o componentă religioasă foarte importantă. Pe această direcție poate fi identificată și una dintre explicațiile apariției curentului de împotrivire la apariția Bisericilor naționale autocefale apărut în sânul Patriarhiei Ecumenice, filetismul, până la declararea acestuia ca erezie. Apariția statelor naționale moderne în spațiul ortodox era o primejdie pentru Patriarhia Ecumenică, slăbind rolul acesteia de centru al lumii ortodoxe, amenințat încă din secolul al 16-lea de către Rusia.

În al treilea rând, Biserica românească sprijinise constant în Evul Mediu și continua să o facă - având în vedere relațiile cu Rusia, tensionate după Războiul Crimeei, așa cum men­ționam mai sus -, rolul Patriarhiei Ecumenice ca centru al lumii ortodoxe. Mai mult, în secolele 15-17, adică atunci când au început să se manifeste veleitățile imperiale ale Rusiei, inclusiv în plan religios, statalitatea autonomă românească a devenit principalul sprijinitor al Patriarhiei Ecumenice. Această atitudine nu a fost părăsită nici chiar atunci când a apărut spinosul „dosar” al secularizării averilor mănăstirești.

Așadar, menținerea Patriarhiei Ecumenice ca centru al Ortodoxiei universale a fost susținută în secolul al 19-lea la București și din perspectiva securității naționale, iar după cucerirea independenței de stat a devenit practic un principiu de bază al Bisericii Ortodoxe Române, de la care nu a abdicat niciodată, așa cum s-a demonstrat și în cazul trecerii la noul calendar, dar și în lucrările Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe din Creta (16-26 iunie 2016).

Acest veritabil principiu fondator, cu vechime seculară, presupune, în cazul românesc cu deosebire, din motive geopolitice legate de imperialismul rus, întâi de toate, că atributul esențial al Patriarhiei Ecumenice este de recunoaștere a autocefaliei și a rangului de Patriarhie ale „Bisericilor locale” (naționale).

În opinia noastră, aici se găsește motivul real al celebrării anului 1885 ca an al dobândirii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în locul celui al proclamării de facto a ei, la București, în 1864, după cum, tot în această prudență față de acest cadru istoric, religios și geopolitic mai sus prezentat, se poate afla și atitudinea diplomatică a autorităților române de a proclama rangul de Patriarhie al acesteia după dobândirea autocefaliei, chiar dacă interpelările din Parlament și luările de poziție ale politicienilor și ierarhilor nu au fost puține în acest sens, până la Primul Război Mondial.