Cum ajungem la împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine?

Problema frecvenţei împărtăşirii cu Sfin­tele Taine (Sfân­­tul Trup şi Sfântul Sânge ale Mân­tu­i­to­ru­lui Hristos, oferite în Sfânta şi Dum­nezeiasca Liturghie), pusă astăzi în Biserică, nu este o pro­blemă nouă; este o proble­mă ca­re a apărut în timp, de­ter­mina­tă de diminuarea etho­su­lui creş­tin şi stabilirea parti­ci­pării acti­ve şi integrale a creştinilor la Li­tur­ghie, înce­pând cu veacul al IV-lea, urcând până în zilele noastre.

Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului reprezintă:

1. Împlinirea poruncii divine: „Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu“ (Mt. 26, 26); „Beţi dintru Acesta toţi, Acesta este Sângele Meu, al Legământului Celui Nou, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre ier­ta­rea păcatelor“ (Mt. 26,27-28);

2. Răspunsul omului, în faţa Darului Dumnezeiesc: pome­n­i­rea morţii şi a învierii Domnului: „Aceasta să o faceţi întru pome­ni­rea Mea“ (Lc. 22, 19) şi prea­mă­rirea Jertfei: „Fiindcă, de câte ori veţi mânca pâinea aceas­ta şi veţi bea paharul acesta, moar­tea Domnului vestiţi, până când El va veni“ (I Cor. 11, 26);

3. Comuniune cu Hristos şi păr­tăşie la viaţa Lui: „Cel ce mă­nân­că Trupul Meu şi bea Sân­gele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el“ (In. 6, 56) şi „Eu îl voi învia în ziua cea de Apoi“ (In. 6, 54).

Apostolii şi primii creştini, înţelegând foarte bine mandatul divin, au făcut din acesta un mod de vieţuire: „Zi de zi într-un cuget stăruind în templu, şi-n casă frângând pâinea, împreună îşi luau Hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii“ (Fapte, 2, 46). Nu era nevoie de o reglementare canonică sau disciplinară privind împărtăşirea creş­ti­nilor, pentru că aşa îşi trăiau viaţa: în comuniune unii cu alţii şi cu Hristos, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui; este adevărat că „nicicând nu s-a rea­­lizat mai deplin şi mai în adevăratul înţeles al cuvântului participarea activă şi integral la Liturghie, ca în Biserica pri­me­lor veacuri, adică în perioada per­secuţiilor şi în vremea de strălucire şi glorie care a urmat după aceea, sau în perioada de aur a istoriei creştine“.

Participarea zilnică la „frângerea pâinii“ avea drept scop îm­păr­tăşirea; Trupul şi Sângele Domnului erau Darul la care aveau dreptul toţi cei ce se botezau, dar pe Care Îl puteau pierde prin păcat, pentru ca nu cumva, împărtăşindu-se cu pă­cat, să-şi atragă osânda bolii sau chiar a morţii: „Căci cel ce mă­nân­că şi bea cu nevrednicie osân­dă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea sunt mulţi dintre noi ne­pu­tincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit“ (I Cor. 11, 29-30).

Primii creştini „imitau, într-adevăr, în ceea ce priveşte Tai­nele, continuitatea şsyne­che­ianţ pe care o aveau evreii în ceea ce priveşte mana, pentru că, după ce se botezau toţi, se îm­păr­tă­şeau în­con­tinuu şsynechosţ şi cu râvnă cât timp se aflau în pustia acestei vieţi; u­neori, de trei sau patru ori pe săp­tă­mână, potrivit Ma­re­lui Vasile, alteori în fiecare zi, po­trivit Hri­sos­to­mului. Şi înce­tau numai când intrau în ho­ta­rele Ieru­sa­li­mu­lui Ceresc, ca să se cuminece în chip nemij­locit şi mai apă­sat cu Pâinea pământului ace­luia“.

Aşadar, la început, creştinii din primele comunităţi creştine se împărtăşeau zilnic (Fapte 2, 46-47), mai târziu, în vremea Sfântului Vasile cel Mare, de patru ori pe săptămână (Du­mi­ni­ca, miercurea, vinerea şi sâm­băta), respectând şi îndemnul Bi­sericii ca tot poporul să pri­meas­că Trupul şi Sângele Dom­nului, după episcopi, preoţi şi dia­coni, conform unei rânduieli bine stabilite.

Excomunicarea sau exclude­rea de la împărtăşire era cea mai gravă măsură luată de Bi­se­rică în raport cu un creştin; tre­buia să se facă chiar spovedania publică, atunci când era vor­ba de păcate grave; trei erau pă­ca­tele care impuneau o astfel de spovedanie: apostazia, uciderea şi adulterul (desfrânarea). Cei ce erau excluşi de la împărtăşire trebuiau să părăsească biserica odată cu catehumenii (cei ce nu erau botezaţi, dar se pregăteau pentru aceasta), după prima par­te a Liturghiei - Liturghia Ca­tehumenilor. Era grav când cineva - fie cleric, fie mirean - lipsea de la Liturghie şi nu se îm­părtăşea trei duminici la rând; dacă nu aveau un motiv întemeiat pentru care s-ar fi aflat în situaţia respectivă, dacă era cleric, se caterisea, dacă era laic, se excomunica.

Treptat, creştinii s-au în­de­păr­tat de Dumnezeiasca Euha­ris­tie, încât s-a ajuns în situaţia în care chemarea slujitorilor la îm­părtăşire: „Cu frică de Dum­nezeu, cu credinţă şi cu dra­gos­te, apropiaţi-vă!“, ră­mâ­ne aproa­­pe fără răspuns, iar ru­­g­ă­ciu­nile „Drepţi, primind Dum­nezeieştile, Sfintele…“, „Să se umple gurile noastre de Lauda Ta, Doamne, că ne-ai în­vred­nicit pe noi a ne împăr­tă­şi…“ sau „Mul­ţumim Ţie, Stă­pâne… că şi în ziua de acum ne-ai învredni­cit pe noi de Cereştile şi nemuritoarele Tale Taine…“ nu se mai pot referi decât la slujitori şi, ra­reori,  la câţiva copii şi bătrâni ca­re se mai împărtăşesc şi în al­te zile decât la Paşti sau la Cră­ciun.

Ajungându-se în situaţia aceasta, pe de o parte, şi conşti­en­tizând, la un moment dat, unii slujitori şi creştini ai Bisericii, pe de altă parte, s-au creat două cu­rente: unii adepţi ai îm­păr­tă­şirii regulate şi mai frecvente, mo­tivându-şi intenţia printr-o dorinţă de a se apropia mai mult de Dumnezeu şi de a fi în comuniune cu El şi prin Dum­nezeiasca Euharistie; alţii, adep­ţii împărtăşirii numai la anumite momente (sărbători mari şi mai ales în cele patru posturi), având ca motivaţie nevrednicia cu care s-ar apropia de Sfintele Taine.

Trebuie însă afirmat foarte clar ceea ce reiese şi din afir­ma­ţiile de mai sus: creştinul nu se îm­părtăşeşte pentru că este vred­nic şi nici pentru a fi răs­plă­tit pentru vreo vrednicie, ci pentru că este chemat şi primeşte Darul „spre iertarea păcatelor şi spre Viaţa de Veci“, fără a uita însă că cei ce s-au apropiat, neso­cotind Trupul şi Sângele Domnului, s-au îmbolnăvit sau chiar au şi murit.

E adevărat că oricare dintre cele două căi poate deveni o extremă care nu este bună; la fel de adevărat este că viaţa din comunităţile primare rămâne mo­del de vieţuire - însă nu doar în raport cu împărtăşirea, ci cu în­trea­ga viaţă.

Ceea ce era specific primilor creş­tini nu era nici vred­ni­cia/nevrednicia, nici pregătirea spe­ci­ală/lipsa pregătirii, ci două aspecte: conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu întru ei, dublată de iminenta şi apropiata a doua venire a Domnului, şi starea de jert­fă - erau permanent pre­gă­tiţi de martiriu. Acestea le confe­reau o „pregătire“ continuă care ducea la o împărtăşire - nu dea­să, ci continuă.

Aşadar, nici astăzi nu ar fi co­rect să vorbim despre o deasă sau o rară împărtăşire, ci despre o „continuă împărtăşire“. Nici cei ce se împărtăşesc rar, nici cei ce se împărtăşesc des, nici cei ce s-au împărtăşit o dată în viaţa lor sau de mai multe ori nu sunt vrednici de laudă, ci cei ce pri­mesc Sfânta Împărtăşanie cu con­ştiinţa păcătoşeniei, în stare de smerenie profundă însoţită de starea de mulţumire (euha­ris­tică); aceasta este starea care îl face „vrednic“ de Darul lui Hris­tos. Cel ce s-ar împărtăşi o sin­gură dată în viaţă cu Trupul şi Sângele Domnului şi ar trăi per­manent prezenţa lui Hristos în viaţă - în sufletul şi în trupul lui - ar fi la fel cu cei ce se îm­păr­tă­şesc continuu, dar nu doar des. (Responsabil de ru­brică diac. Ciprian Bâra)