Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial De ce este necesară Taina Pocăinţei?

De ce este necesară Taina Pocăinţei?

Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Pr. lect. dr. Marian Mihai - 09 Mar, 2014

„De vom spune că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi“ (I Ioan 1, 8)

Potrivit învăţăturii Bisericii, toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu şi ei nu se deosebesc între ei după virtuţile sau după răutăţile pe care aceştia le săvârşesc, ci după dispoziţia lor de a se pocăi pentru cele care supără pe Dumnezeu.

Dumnezeu ne-a dat cel mai mare dar atunci când l-a făcut pe om „după chipul Său“ (Facere, 1, 27), i-a dăruit nemurirea şi prin sufletul pe care îl poartă, omul este făcut să dobândească fericirea şi comuniunea cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi în viaţa cea veşnică. Pentru a ajunge însă la această comuniune şi la „desfătarea vieţii celei de veci“ este necesară o introducere la starea cea dintâi, o pocăinţă pe care să o aşezăm la picioarele Mântuitorului Hristos; iar dobândirea harului mântuitor nu putem s-o avem decât în Biserică, prin Sfintele Taine lăsate nouă de Domnul nostru Iisus Hristos.

Ce este pocăinţa?

Înainte de a vorbi de Taina Pocăinţei sau a Mărturisirii Păcatelor; de ce trebuie să ne spovedim; ce se întâmplă cu noi după Spovedanie; Ne punem întrebarea ce este de fapt pocăinţa; pocăinţa pentru ce?

„Adu-ţi aminte de unde ai căzut şi te pocăieşte!...“ Aşa îi spune Domnul îngerului Bisericii din Efes în Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul (Apoc. 2, 5). Adu-ţi aminte de unde ai căzut şi pocăieşte-te şi fă faptele de mai înainte. Această poruncă este bine să o primească fiecare om în parte şi toată omenirea care a cunoscut căderea din starea în care se afla în comuniune cu Dumnezeu în grădina Raiului.

Pierderea frumuseţii celui dintâi, a fericirii celei mari şi cu anevoie de povestit, prin cădere, îl face pe om neliniştit şi preocupat pentru a se întoarce către Dumnezeu, după cum spune Fericitul Augustin: ...„neliniştit este sufletul meu până se va întoarce întru Tine.“

De aceea există în om râvna şi grija de a se ridica şi a redobândi ceea ce a pierdut, ca în Pilda fiului risipitor, care s-a întors prin pocăinţă la Tatăl său şi a fost reaşezat în starea de la început. Odată cu venirea Mântuitorului Hristos, statutul omului se schimbă, Evanghelia este legată de propovăduirea pocăinţei.

Sfântul Nicodim Aghioritul spune: „Tatăl care a trimis pe Înaintemergătorul Ioan, ca să boteze, a propovăduit prin gura lui păcătoşilor: «Pocăiţi-vă» (Mt. 3, 2), Fiul, când s-a arătat în lume, a grăit acest cuvânt, începătură şi temelie a propovăduirii Sale: «Pocăiţi-vă!» (Mt. 4, 17), Duhul Sfânt, când s-a coborât în chip de limbi de foc, cuvântul acesta l-a rostit, prin Apostolul Petru: «Pocăiţi-vă!» (Fp. Ap. 2, 38). Trei sunt cei care mărturisesc, şi mărturia celor Trei este adevărată, mai mult, este însuşi Adevărul.“

Atâta timp cât, prin firea sa, omul este supus totdeauna căderii, înseamnă că în tot timpul trebuie să ne pocăim, şi ne pocăim pentru că vrem să fim bine, să fim liniştiţi, să fim fericiţi.

Creştinul nu este chemat să se pocăiască o dată, să se spovedească la Paşti şi la Crăciun, sau numai în posturi, ci se cere o stare permanentă de curăţie, căci mântuirea este ca o „baie a sufletului“.

Sfântul Grigorie Palama spune că „un creştin nu este chemat să se pocăiască o dată, ci neîncetat, căci pocăinţa este începutul, mijlocul şi sfârşitul vieţuirii creştine“.

Alergarea după o stare de bine, după starea pe care a pierdut-o „prin slăbiciunea minţii şi sfatul vrăjmaşului“ reprezintă de fapt o conştientizare a stării de neputinţă în care păcătuim „cu lucrul, cu cuvântul, cu gândul, cu ştiinţa sau cu neştiinţa...“ (Molitfelnic).

De aceea este necesară o vindecare a noastră din starea în care ne aflăm; aducerea aminte de starea din care am căzut şi dorinţa de a ne face părtaşi moştenirii vieţii de veci ne fac să ne curăţim în mod permanent de păcate şi fărădelegi, să ne vindecăm de rănile pricinuite de alegerea unui drum care duce în ţara îndepărtată a păcatului.

Pentru că omul păcătuieşte în fiecare zi, în fiecare zi este dator să se pocăiască şi oricât de înaintat duhovniceşte ar fi, tot mai are nevoie de pocăinţă.

De aceea sfinţii pe care noi îi cinstim acum, în timpul petrecerii lor pe pământ, făceau pocăinţă zilnic şi se numeau: păcătoşi, nevrednici, desfrânaţi etc. Pentru că se raportau la nemăsurata bunătate a lui Dumnezeu şi la sfinţenia Lui. „Pocăinţa se cuvine întotdeauna tuturor celor ce voiesc să se mântuiască, păcătoşi şi drepţi. Şi nu e nici un hotar al desăvârşirii, pentru că şi desăvârşirea celor desăvârşiţi este cu adevărat nedesăvârşită. De aceea, până la moarte, pocăinţei nu-i pun hotar nici timpurile, nici faptele“ (Sfântul Isaac Sirul). Când omul se pocăieşte, ajunge să se cunoască pe sine; conştientizează nimicnicia lui, „noianul păcatelor“ lui şi de aceea aleargă la mila lui Dumnezeu.

În Biserică primim harul lui Dumnezeu şi iertarea păcatelor printr-o pocăinţă sinceră în faţa duhovnicului. De aceea Taina Pocăinţei este numită „taina celui de-al doilea botez“.

De ce ne spovedim?

Pocăinţa ca o lucrare lăuntrică şi mărturisirea (Spovedania) ca practică bisericească, încă din perioada de pruncie a Bisericii, reprezenta condiţia pentru a primi Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al Mântuitorului Hristos, spre „iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci“.

„În Biserică să-ţi mărturiseşti greşalele tale şi să nu purcezi la rugăciunea ta întru cunoştinţă vicleană“ (Didahia celor doisprezece Apostoli). Credinciosul îşi mărturiseşte păcatele şi primeşte prin preotul duhovnic iertarea păcatelor. Mărturisirea păcatului este aşadar un act de pocăinţă, o faptă prin care ne raportăm la Dumnezeu.

Prin Spovedanie recunoaştem greşelile noastre şi prin zdrobirea inimii căutăm împăcarea noastră cu Dumnezeu. Prin Spovedanie ni se iartă păcatele. În cuvântul său de învăţătură către fraţii cei întru Hristos, Sfântul Nicodim Aghioritul ne spune că Dumnezeu, după cum în ordinea firii nu a purtat de grijă numai să ajungem sănătoşi, ci s-a îngrijit încă să ne recăpătăm şi sănătatea, când ne vom îmbolnăvi trupeşte, cu băi şi cu felurite leacuri - tot astfel - în ordinea harului nu s-a îngrijit numai să ne naştem duhovniceşte prin Sfântul Botez, ci a avut grijă şi să ne recăpătăm sănătatea duhovnicească, când ne vom îmbolnăvi sufleteşte, cu o baie curăţitoare şi cu un leac minunat, taina mărturisirii.

Taina Mărturisirii reprezintă atât baia în care se scaldă sufletele şi ies din ea curăţate de povara păcatului, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Mărturisirea celor ce au greşit se face ştergere a greşelilor“; cât şi leac vindecător care vindecă orice boală sufletească; redând sufletului sănătatea de mai înainte şi harul cel mântuitor.

În Biserică, Taina aceasta lucrează într-un mod minunat, căci Stăpânul nostru, Doctorul şi Tămăduitorul sufletelor şi trupurilor noastre „slăbeşte, lasă, iartă păcatele, fărădelegile, greşelile cele de voie şi cele fără de voie, cele cu ştiinţă şi cele cu neştiinţă, cele prin călcare de poruncă şi neascultare, care s-au făcut de către cei ce se spovedesc“ (Molitfelnic).

Este un leac care, prin urmările mai presus de fire pe care le aduce, întrece toate lucrurile firii, fiindcă îndreptăţirea pe care o hărăzeşte sufletului celui păcătos este, ori de câte ori o dă, un lucru neasemuit mai mare decât dacă Dumnezeu ar zidi o altă lume nouă (Sfântul Nicodim Aghioritul).

În ziua de astăzi, de multe ori taina aceasta este neînţeleasă sau ignorată cu întrebări de genul: De ce este necesar să mă spovedesc la preot, care este şi el un păcătos?; sau de ce în biserică?; sau cu afirmaţii precum: „Eu mă spovedesc în gând, în faţa icoanei“ sau „Las asta pentru mai târziu!“. Rolul acestei taine nu se arată lucrător pentru un suflet care nu se vrea îndreptat pentru că se socoteşte drept.

Baia curăţitoare de care vorbesc aproape toţi Sfinţii Părinţi şi leacul acesta minunat - Spovedania - au devenit pentru această categorie de oameni nelucrătoare. Nu este de folos pentru suflet, pentru că ori nu se mărturisesc niciodată, ori se mărturisesc foarte rar, ori de cele mai multe ori nu împlinesc lucrul acesta după o cercetare mai atentă a cugetului şi a păcatelor lor, nici printr-o încercare de a nu mai păcătui. Participă la această taină dintr-o obişnuinţă, neîmplinind canonul duhovnicului, pentru că se întâmplă să vină Paştile sau Crăciunul şi împlinesc un ritual exterior prin care-şi îndeplinesc la ceas de sărbătoare „datoria“ de creştin.

Noi, toţi creştinii, ne mărturisim ca să răspundem chemării lui Dumnezeu care „voieşte ca tot omul să se mântuiască“. De altminteri, „unicul mijloc pe care îl deţine omul pentru a răspunde chemării lui Dumnezeu şi pentru a primi harul Său nu este calitatea morală, ci pocăinţa lui“ (Georgios Mantzaridis).

De aceea învăţătura cea mântuitoare nu a fost primită de cei ce împlineau legea într-un chip formal (fariseii, cărturarii şi saducheii), ci de cei ce în ochii societăţii nu aveau nici o şansă (vameşii, desfrânatele, tâlharii...). Taina Pocăinţei este taina păstrării harului divin şi prin împlinirea ei ne luăm un canon al pocăinţei fără de sfârşit. De aceea se spune că „Mântuirea este un examen pe care-l dai toată viaţa şi nu ştii dacă îl treci.“

Ne spovedim pentru că prin această taină aleasă a Bisericii noi ne pregătim pentru împărtăşirea fără de osândă, pentru primirea Sfintelor lui Hristos Taine.

Ca un bun şi iubitor de oameni, Hristos Domnul caută „El însuşi împărtăşirea cu noi; şi dacă nu are împărtăşire cu noi, pricina e necurăţirea noastră. Aşadar, în ce ne priveşte, lucrul de căpetenie este curăţirea conştiinţei şi dobândirea iertării desăvârşite prin Taina Pocăinţei“ (Sfântul Teofan Zăvorâtul).

Şi dacă împlinim rânduiala pregătirii prin Taina Mărturisirii, primind şi dezlegarea de la duhovnic, atunci ne vom bucura de petrecerea cu Mântuitorul Hristos în Împărtăşanie.

Avându-L pe El, avem totul, căci El reprezintă „Muntele cel mai înalt, Piscul cel mai de Sus dincolo de care nu mai există nimic“ (Sfântul Nicolae Cabasila). (Responsabil de rubrică diac. Ciprian Bâra)