Două izvoare ce confirmă Simbolul

Deoarece nu s-au păstrat nici protocoalele şedinţelor Sinodului II Ecumenic şi nici Tomosul sinodal din 381, suntem nevoiţi să recurgem la mărturiile externe care ne ajută să reconstituim istoria formulării Simbolului Niceo-Constantinopolitan. Aceste mărturii constau din scrisori oficiale ale unor sinoade ţinute după 381, menţiuni ale unor părinţi participanţi la sinod sau trăitori în epoca imediat următoare acestuia, precum şi hotărâri sinodale mai târzii, precum cea a Sinodului IV Ecumenic din 451. În acest articol vom prezenta două dintre aceste izvoare.

Aşa-numitul Logos prosfonetikos, un cuvânt de mulţumire şi informare redactat de sinodalii din Constantinopol în iulie 381, în ultima şedinţă a sinodului, şi adresat împăratului Teodosie cel Mare în vederea aprobării hotărârilor prin lege imperială, mijloceşte primele informaţii cu privire la deciziile doctrinare şi disciplinare ale Sinodului II Ecumenic. După ce părinţii mulţumesc lui Dumnezeu şi împăratului pentru faptul că i-a invitat la Constantinopol, mărturisesc că au reînnoit armonia dintre ei, iar despre cele hotărâte de către sinod spun următoarele (Mansi, III, col. 557. Text redat de asemenea în limba greacă şi la Adolf Martin Ritter, Das Konzil von Konstantinopel und sein Symbol..., p. 124, nota 2): "Apoi am emis scurte definiţii, confirmând credinţa Părinţilor de la Niceea şi anatematizând ereziile apărute împotriva acesteia. Mai mult decât atât, am hotărât anumite canoane pentru rânduiala Bisericilor. Toate acestea le-am ataşat scrisorii noastre".

Adresa către împărat se încheie cu rugămintea ca împăratul să confirme aceste hotărâri prin lege imperială.

Trei tipuri de hotărâri

Fragmentul citat mai sus a făcut să curgă multă cerneală de-a lungul ultimelor decenii. Din text reiese că la Constantinopol în 381 au fost emise trei tipuri de hotărâri: scurte definiţii de credinţă, anateme asupra ereziilor şi canoane. Întrebarea care se pune este următoarea: Care dintre aceste tipuri de hotărâri poate fi considerată a desemna Simbolul Niceo-Constantinopolitan? Evident că formula scurtei definiţii corespunde foarte bine genului literar "crez", care presupune formulări scurte şi concise ale adevărului de credinţă. Aceste definiţii au confirmat credinţa Niceii şi au anatematizat ereziile nou-apărute. Toate mărturiile vechi ale părinţilor confirmă că la Constantinopol sinodalii nu au avut credinţa că formulează un alt simbol, ci confirmă Simbolul Niceean, adăugând cele necesare pentru combaterea noilor erezii. Acesta poate fi motivul pentru care părinţii sinodali nu au amintit nicăieri că au formulat un nou simbol de credinţă. După cum ştim, Crezul Niceean conţinea, după formularea dogmatică, şi anatematismele. Respectul pentru această tradiţie şi pentru modelul de la Niceea s-a păstrat şi la Constantinopol, unde părinţii au folosit anatematisme (cuprinse în primul canon al sinodului), iar scurtele definiţii de credinţă au constituit foarte probabil cuprinsul Simbolului.

"Epistolă sinodală" trimisă episcopului Damasus al Romei

Decizia sinodului din Constantinopol 381 cu privire la alegerea lui Nectarie ca arhiepiscop al Constantinopolului şi modul în care a fost gestionată succesiunea lui Meletie de Antiohia au condus la proteste din partea episcopatului latin, în frunte cu Sfântul Ambrozie al Milanului, care a cerut convocarea unui sinod comun al orientalilor şi al occidentalilor, după ce ultimii au ţinut un sinod distinct la sfârşitul verii anului 381 în Aquileea. Deoarece episcopii orientali nu aveau cum să-şi părăsească eparhiile, abia reorganizate după dezordinile provocate de arieni, aşa cum mărturisesc ei înşişi, s-au întrunit în Constantinopol la un nou sinod în 382 (au fost prezenţi foarte mulţi dintre sinodalii din 381), iar la sfârşitul lucrărilor au trimis o Epistolă sinodală lui Damasus al Romei, Ambrozie al Milanului şi altor ierarhi apuseni, în care şi-au declarat unitatea de credinţă cu aceştia, arătând, de asemenea, că în cazul prevederilor disciplinare au urmat vechile obiceiuri şi hotărârile canonice de la Niceea (Textul Epistolei sinodale ni s-a transmis la Teodoret de Cyr, Istoria bisericească, V, 9, 1-20).

Această "Epistolă sinodală" este un martor fundamental pentru hotărârile luate la Constantinopol în 381, confirmând emiterea unui Tomos sinodal de către acest sinod, care din nefericire s-a pierdut. După ce scrisoarea prezintă persecuţiile îndurate de răsăriteni în ultimele decenii pentru dreapta credinţă, sinodalii oferă o sinteză a Tomosului sinodal din 381, care ne confirmă modul în care a fost receptată şi precizată teologia niceeană la Sinodul II Ecumenic: "Noi am rămas la credinţa evanghelică hotărâtă de cei 318 Părinţi la Niceea. Voi şi noi, şi toţi câţi nu răstălmăcesc cuvântul adevăratei credinţe, trebuie s-o aprobăm ca pe cea mai veche credinţă în armonie cu botezul, care ne învaţă să credem în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, adică într-o singură Dumnezeire şi putere, şi fiinţă, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, de aceeaşi cinstire şi demnitate, şi împărăţie veşnică, în trei ipostasuri desăvârşite, adică în trei persoane desăvârşite".

După ce sinodalii au condamnat sabelianismul, ce nega identitatea personală a fiecăreia dintre cele trei Persoane ale Preasfintei Treimi, au susţinut, de asemenea, şi integritatea firii umane a lui Hristos împotriva lui Apolinarie, afirmând astfel deplinătatea întrupării Fiului lui Dumnezeu. Epistola sinodală afirmă apoi că acestea sunt în rezumat învăţăturile Sinodului II Ecumenic, care confirmă de fapt teologia Părinţilor Capadocieni referitoare la conceptele ousia şi ipostasis, folosite în mod confuz ca sinonime în anatematismele Simbolului de la Niceea. Sinodalii constantinopolitani definesc în mod clar distincţia dintre cei doi termeni, care va fi ulterior acceptată de întreaga Biserică, încheind astfel o lungă perioadă de poziţionări şi înţelegeri diferite ale terminologiei trinitare.

Expunerea credinţei de la Constantinopol (381)

După prezentarea sintetică a acestor hotărâri urmează un paragraf foarte important pentru tema noastră, în care apusenii sunt invitaţi să citească despre deciziile sinodale mai pe larg în expunerea (ekthesis) credinţei de la Constantinopol din 381: "Despre acestea veţi putea să vă lămuriţi mai amănunţit, binevoind a căuta în Tomosul întocmit de Sinodul întrunit la Antiohia (în anul 379 n.n.) şi în expunerea (ekthesis n.n.) alcătuită anul trecut la Sinodul Ecumenic din Constantinopol (în anul 381 n.n.), în care am mărturisit mai pe larg credinţa şi am făcut în scris anatematizarea ereziilor nou apărute".

Din text este evidentă existenţa a două Tomosuri, unul antiohian, iar celălalt constantinopolitan. Pentru decretul antiohian se foloseşte termenul Tomos, în timp ce pentru hotărârea de la Constantinopol se foloseşte termenul Ekthesis. Adolf Martin Ritter a arătat pe bună dreptate că Ekthesisul constantinopolitan nu poate fi identic cu Tomosul antiohian, deoarece la Antiohia în 379 au fost prezenţi doar teologi de orientare meletiană, în timp ce la Constantinopol în 381 au fost prezenţi şi alexandrinii, care au nuanţat cu siguranţă unele puncte redactate cu doi ani înainte (Cf. Adolf Martin Ritter, Das Konzil von Konstantinopel 381 und sein Symbol in der neueren Forschung, p. 8-9). Putem noi identifica Ekthesisul de la Constantinopol cu Simbolul Niceo-Constantinopolitan? Răspunsul la această întrebare poate fi dat abia după ce vom prezenta şi celelalte mărturii fundamentale despre Simbolul Niceo-Constantinopolitan. (Va urma)