Ghidul bătrânului fericit. Studiu inspirat din textul Sfintei Scripturi

 „Cel care ia aminte la cuvânt află fericirea, iar cel ce se încrede în Domnul este fericit!”

 (Pilde 16, 20)

Lucrarea de față este structurată pe două planuri comparative: bătrânii contemporani și bătrânii de altădată, ale căror valori și principii erau bazate pe învățătura Sfintelor Scripturi. Acest paralelism este necesar pentru a se putea observa, cu ușurință, cum au influențat percepția stării de fericire sau nefericire transformările survenite în dezvoltarea și gândirea omului de‑a lungul timpului.

Erau mai fericiți bătrânii de altădată decât cei din prezent sau nu? Fericirea noastră depinde, cu adevărat, de dezvoltarea economică și financiară a unei societăți? Dar ce este, de fapt, fericirea? Există o definiție unică sau o percepție subiectivă?

Răspunsurile la aceste întrebări se regăsesc în diverse lucrări contemporane cu tematică psihologică, socială sau teologică, lucrări care mărturisesc dorința constantă a omului de a fi fericit, indiferent de vârstă sau de alți factori.

Nu voi face o sinteză a acestor lucrări, ci voi căuta să abordez subiectul fericirii din perspectiva unui monah slujitor într‑un cămin mănăstiresc pentru persoane vârstnice. De aceea prezentul referat nu are nici o pretenție de erudiție, ci se vrea o lucrare simplă bazată pe observația și experiența personală.

În urma numeroaselor discuții cu bătrânii care solicitau un loc în căminul nostru, am ascultat multe povești de viață, pentru că bunicilor le place să‑și depene amintirile. Amintiri care încep frumos, cu o primăvară a vieții senină și luminoasă, dar cu un amurg întunecat de regrete, deziluzii, dezamăgiri și durere. Multă durere. Privești în ochii lor citind dincolo de vorbe și înțelegi crunta realitate: sufletul îi doare cu mult mai covârșitor decât orice afecțiune somatică.

Am avut o doamnă în cămin care avea unica fiică stabilită în Spania. Pentru a‑și îmbunătăți traiul acolo, fiica și‑a rugat mama să își vândă apartamentul din București și să vină la ea pentru a locui împreună. Fata se căsătorise între timp cu un cetățean spaniol și locuiau împreună cu mama acestuia într‑o casă închiriată. Doamna noastră a constatat, la scurt timp după ce a ajuns în Spania, că nu este deloc bine venită, ci dimpotrivă, deranja. Fiica se pare că avusese nevoie mai mult de banii de pe apartamentul vândut decât de prezența mamei. La scurt timp i‑a cerut să se întoarcă în țară pentru a nu‑i strica căsnicia cu soțul spaniol și relația cu mama soacră și nici o rugăminte nu a înduplecat‑o să își schimbe hotărârea. Știa că mama nu mai are unde să se întoarcă, neavând rude apropiate în București, dar i‑a replicat sec: „Te vei descurca cumva”. Mama s‑a întors, îndurerată, în București, a dormit o noapte pe stradă, iar în următoarea zi a mers la părintele din parohia unde locuise și i‑a cerut ajutorul într‑un mod disperat, amenințând că se aruncă în fața tramvaiului dacă va mai trebui să doarmă încă o noapte pe stradă. Părintele respectiv a sunat la noi și am primit‑o imediat.

A locuit în căminul nostru timp de șase ani, perioadă în care a strâns lună de lună, bănuții care îi rămâneau din pensie după plata contribuției lunare, astfel încât a reușit, în al șaselea an, să‑și completeze suma necesară unei călătorii dus‑întors România - Spania. Își dorea enorm să își revadă fiica, deși risca mult - poate că aceasta nici nu mai locuia la acea adresă -, dar nici un argument nu a putut să‑i schimbe hotărârea. Știa adresa unde trebuia să ajungă și avea bani și de întoarcere în țară, așa că ne‑a convins să ne dăm acordul. A ajuns cu greu în Spania, după trei zile de mers cu autocarul, iar când fiica s‑a trezit cu mama la ușă, nu a fost deloc încântată să o vadă, întrucât se afla, în acel moment, în pragul divorțului de soțul spaniol. A primit‑o totuși și i‑a oferit mansarda ca dormitor, loc în care nu exista nici o sursă de ventilație, iar afară temperatura aerului depășea zilnic 40 de grade. A rezistat trei zile, timp în care a asistat la certurile zilnice dintre fiică, soț și soacră. Toți păreau că uitaseră de existența ei acolo. Au ignorat‑o chiar și la momentele mesei. Așa că mama, după ce și‑a terminat rezervele de hrană pe care i le pregătisem să le aibă pe drum, obosită de situație și afectată de căldura insuportabilă, a plecat fără să spună nici un cuvânt, dar nu înainte de a vedea în ochii fetei bucuria ce i‑o oferea plecarea ei.

A ajuns la noi cu sufletul zdrobit și a murit, la scurt timp, din cauze cardiace severe.

Majoritatea vârstnicilor contemporani nu sunt fericiți, ci dimpotrivă. De nefericirea lor suntem cu toții responsabili în egală măsură. Împreună alcătuim această societate indiferentă și oarbă la nevoile și dorințele unui vârstnic.

Ce putem face? Mi se va răspunde că există azi numeroase asociații filantropice bisericești sau laice implicate și în ajutorarea persoanelor vârstnice, ONG‑uri etc. Da, dar aceste acțiuni sunt de multe ori ocazionale și nu permanente.

Bătrânii știu cel mai bine aceasta și de aceea fiecare încearcă să se integreze așa cum poate într‑o societate care‑i respinge, descurcându‑se de multe ori singuri în hățișurile birocrației contemporane.

Cu o astfel de imagine pesimistă ne confruntăm și noi, monahii slujitori într‑un cămin de bătrâni, atunci când aceștia vin la internare. Bătrânii aduc cu ei toată această agonie sufletească, toată durerea acumulată într‑o viață, decepțiile, suspiciunile și tristețile.

Am avut, de asemenea, internată o doamnă care, la rugămintea fiului, și‑a vândut apartamentul și cu banii rezultați fiul și‑a cumpărat o locuință în provincie, unde locuia cu familia lui. A primit‑o și pe mamă, dar în loc să‑i ofere o cameră în casă, a pus‑o să locuiască într‑un fost coteț de găini din curte, de fapt o locuință dezafectată, care nu avea nici un racord la rețeaua electrică sau căldură. Sursa de apă era pompa din curte, toaleta era în grădină. Hrană primea zilnic, dar nu era chemată în casa mare, cum o numea ea, ci venea o nepoțică trimisă de părinți cu mâncare pentru bunica. În aceste condiții au găsit‑o rudele și au internat‑o la noi, cu acordul fiului bucuros că scapă de o grijă în plus. Niciodată nu a vizitat‑o în cei 7 ani cât a locuit la noi până la deces. Rudele s‑au ocupat de înmormântare și, deși slujba s‑a ținut în localitatea în care domicilia și fiul doamnei, acesta nu a venit la biserică, pe motiv că‑și aniversa ziua de naștere.

Ca să înțelegem cum s‑a ajuns la un astfel de tablou pesimist al vârstnicilor, trebuie să facem o mică trecere în revistă a evoluției și transformărilor societății umane.

Astfel, în societatea veche exista o preocupare față de spirit, față de eshatologie, Filosofia și Teologia oferind răspunsuri la marile întrebări existențiale; deci exista o transcendere a timpului în viitor. Stilul de viață dominant atunci era cel al bătrânului înțelept.

În societatea modernă, preocuparea a fost mai centrată pe trup și pe suflet, punându‑se accentul pe ceea ce rămâne pe acest pământ, după trecerea timpului, adică pe trecut; de aceea întâlnim acum opere de artă de durată, literatură de mare valoare etc. Stilul de viață dominant era cel matur, al adultului creator.

În societatea postmodernă actuală se pune accentul pe prezent (omul trăiește clipa). Întâlnim acum o preocupare doar față de trup, ceea ce generează frică până la angoasă de trecerea timpului (teamă tradusă prin operații estetice, cosmetizare excesivă, tratamente geriatrice etc.). În această etapă socială prezentă, omul este veșnic nemulțumit, preocupat doar de materie (vrea să facă totul, dar nu face nimic), trecutul nu‑l mai interesează (cultul strămoșilor, cinstirea înaintașilor, ocrotirea bunicilor sau a părinților), viitorul este ignorat, nu se pune problema veșniciei, în care oricum nu se crede. Astfel, victimă a autosuficienței, omul postmodern crede doar în raiul pământesc, iar stilul său de viață dominant este cel adolescentin, tineresc.

Drama bătrânului contemporan pornește, deci, de la toate aceste caracteristici ale postmodernismului în care trăim. Aproape că nu are de ales, dacă vrea să se integreze în societate. Mulți bătrâni copiază azi comportamentul celor tineri, se îmbracă sport, călătoresc, folosesc tehnicile moderne, sunt la zi cu știrile și ignoră viitorul. Nevoile trupești și materiale sunt prioritare, cele sufletești se confundă de multe ori cu cele trupești, iar necesitățile duhovnicești sunt ignorate. Culmea este că, făcând toate aceste compromisuri, bătrânii nu sunt mai bine văzuți în societate, ci rămân obiectul glumelor și ironiilor din partea celor tineri.

Cultura modernă generează bătrânețe și în același timp tinde să o izoleze. Ea își urmează cursul, disprețuind, politicos, oamenii bătrâni și, deși Umanismul se măsoară în societate prin atitudinea față de femei, copii, persoane cu dizabilități și bătrâni, lumea modernă nu are nevoie de bătrâni.

Revin la exemplele noastre concrete.

Am avut o doamnă internată care a fost adusă la noi de Ambulanța medicală. Era singură pe lume, soțul decedase, unica fiică plecase în America și nu mai dăduse nici un semn de viață de acolo, iar, în plus, suferea și de hemipareză dreaptă, o paralizie a mâinii și piciorului drept, însoțită de afazie, adică se exprima mai greu. În aceste condiții, a pierdut apartamentul și, neavând unde să mai locuiască, a ales ca loc mai sigur cimitirul. Ziua mânca ce primea de pomană, iar noaptea dormea în toaletele ecologice din cimitir. Când a venit frigul, a suferit degerături la ambele picioare și așa a ajuns să fie internată într‑un centru medical, de unde a fost transferată la noi.

Cum ar putea, deci, trăi fericit un bătrân contemporan?

S‑ar părea că, în zilele noastre, unui bătrân îi este mult mai greu să‑și înțeleagă condiția decât bătrânii de odinioară, pentru care trecutul era plin de modele de viață, normele morale erau mai respectate, iar valorile și principiile erau prețuite. Dar nu este așa.

Am avut o doamnă adusă la noi de unica nepoată, din cauza problemelor medicale. Era imobilizată la pat, iar pentru deplasare foloseam un cărucior medical. Nepoata o vizita extrem de rar, iar când o făcea era împreună cu soțul ei și mereu grăbită.

Bunica o iubea nespus și pentru că își imagina că nepoata nu o vizitează din cauza unei probleme de sănătate, era mereu îngrijorată că i s‑a întâmplat ceva grav de nu vine să o vadă. Am încercat să luăm legătura la telefon cu nepoata și să o rugăm să o viziteze mai des, dar ne‑a replicat că noi nu știm cât de ocupați sunt oamenii în ziua de azi și să o lăsăm în pace. Am renunțat să o mai sunăm, dar, pentru liniștea bunicii, am apelat la un artificiu, îi spuneam că nepoata ne sună săptămânal, se interesează de ea și că îi transmite toate gândurile ei frumoase. Așa a locuit bunica la noi 5 ani, fericită de iubirea și grija nepoatei pe care o scuza că muncește prea mult pentru a mai avea pretenție să vină și în vizită.

Când a intrat în fază terminală, am anunțat‑o pe nepoată. Bunica era acum conectată la o sursă de oxigen, avea tratament perfuzabil și se stingea precum o lumânare. Nepoata a venit însoțită, ca de obicei, de soțul ei și ne‑a cerut cât se poate de autoritar: „Opriți‑i imediat oxigenul și perfuzia. Nu avem timp de așteptat. Trebuie să mergem într‑o vacanță programată și nu vrem ca bunica să ne strice planurile. Ba, în plus, am vorbit deja cu o firmă de pompe funebre. Vor veni mâine să o îmbălsămeze!”. Soțul nepoatei vorbea în același ton, clătinând din cap: „Așa a fost o viață întreagă: încăpățânată! Și acum se încăpățânează să trăiască!”.

Am rămas uluite. Nu ne așteptam la o astfel de reacție și am refuzat să o abandonăm medical. Le‑am spus că nu perfuzia și oxigenul nostru o țin în viață pe bunica, ba nici măcar voința ei, ci doar Dumnezeu, Care poate să o cheme la El oricând, indiferent de intervențiile noastre.

Nepoata a ieșit atunci nervoasă pe ușă, vociferând împreună cu soțul ei, iar la câteva minute bunica a decedat. Toată această discuție avusese loc lângă patul ei, iar ea, deși era în comă, a fost martorul tăcut al indiferenței și lipsei de dragoste a nepoatei mult iubite. Și aceasta i‑a și grăbit sfârșitul, din păcate.

Din acest exemplu vedem cum atitudinea noastră poate aduce multă alinare sau multă suferință în rândul celor bătrâni, începând cu propriii noștri părinți sau bunici. Sfânta Scriptură ne învață să fim responsabili față de cei bătrâni, cu iubire, respect și îngrijire.

Din acest motiv am dorit să aduc Sfânta Scriptură ca izvor de fericire, putere, credință, nădejde și dragoste pentru bătrânii noștri contemporani - „Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător” (Evrei 4, 12).

Spre deosebire de curentul postmodernist, Scriptura are o viziune pozitivă despre valoarea bătrâneții. Omul, indiferent de vârstă, rămâne întotdeauna făcut după „chipul lui Dumnezeu” (cf. Facerea 1, 26) și fiecare vârstă își are misiunea și frumusețea sa, iar bătrânețea este văzută ca semn al binecuvântării lui Dumnezeu. Vedem, chiar, în Sfânta Scriptură, că faptele mărețe ale oamenilor sunt săvârșite, din porunca lui Dumnezeu, nu în anii tinereții, ci ai bătrâneții. Și avem ca exemple pe Avraam și Sara, pe Moise, pe bătrânul Tobie, pe Drepții Zaharia și Elisabeta, pe Dreptul Simeon și Prorocița Ana, pe bătrânul cărturar Nicodim, exemplele putând continua.

Din Scriptură învățăm să vedem partea bună a bătrâneții și să apreciem valoarea ei. Dacă copilăria și tinerețea sunt perioade în care ființa umană se formează și trăiește proiectată spre viitor, bătrânețea vine cu un aport de înțelepciune ca rod al experienței de viață, după cum găsim scris și în cartea Dreptului Iov: „Oare nu la bătrâni sălăşluieşte înţelepciunea şi priceperea nu merge mână în mână cu vârsta înaintată?” (Iov 12, 12).

Am întâlnit în cămin, de‑a lungul anilor, și bătrâni înțelepți de la care mi‑au rămas ca amintire diverse învățături, expresii sau poezii:

„Așa e lumea - spunea o doamnă - ca un teatru, iar noi suntem actorii săi;

Deosebirea este însă: când ești pe scenă știi ce vrei.

Pe câtă vreme teatrul lumii îl joci cu rolul neînvățat

Și nu e nici măcar sufleorul, să‑ți sufle când te‑ai încurcat.”

De aceea, cu nădejde în ajutorul lui Dumnezeu, trebuie să ne trăim fiecare clipă a noastră pământească, precum spune Eclesiastul (3, 12): „Atunci mi‑am dat cu socoteala că nu este fericire decât să te bucuri și să trăiești bine în timpul vieții tale”.

Fericirea este, deci, posibilă și accesibilă oricând și oricui. Ba mai mult, în Sfânta Scriptură găsim faptul că Dumnezeu vrea să ne știe fericiți și bucuroși, iar nu altfel. De aceea și optimismul este caracteristica de bază a Creștinismului.

Am descoperit, cu interes, că în Biblie întâlnim, numărate, 616 texte referitoare la fericire și alte 528 referitoare la bucurie. Posibil să fie chiar mai multe, dar, oricum, concluzia este că Dumnezeu ne vrea oameni veseli, bucuroși și fericiți indiferent de conjunctura istorică, socială, de vârstă sau de alte criterii ale timpului și locului în care ne‑a fost dat să trăim.

Vremurile de altădată pot fi, desigur, considerate normative, dar trebuie adaptate la timpul nostru, la prezent. Pentru aceasta este necesară o analiză comparativă a nevoilor bătrânilor din trecut și a celor contemporani, pentru a vedea cum se poate realiza această adaptare.

Astfel, pentru bătrânii de azi, nevoile fizice sunt prioritare, fie că vorbim despre nevoile de bază (îngrijire personală, recuperare, fizioterapie, kinetoterapie și masaj, tratamente alopate), fie despre cele de suport (autogospodărire, menaj, cumpărături, procurarea hranei).

De asemenea, nevoile sufletești ale bătrânilor de azi sunt canalizate mai mult spre consiliere psihologică și psihiatrică, asistență socială, socializare, susținere, respect, dragoste, compasiune, empatie, înțelegere și acceptare. Dar, din păcate, se dorește mult și se oferă puțin!

Ne întoarcem din nou la situațiile noastre reale din cămin:

Am mai avut o doamnă care suferea de o boală gravă, un carcinom bazocelular al feței, o tumoră masivă care‑i crea dificultate de respirație și vedere. În plus, emana un miros de putrefacție, greu de suportat pentru cei din jur. Medicii nu au putut face nimic, tumora era neoperabilă, iar mirosul nu‑l puteau elimina. Acesta a fost și motivul pentru care familia a abandonat‑o. Nimeni nu mai voia să le închirieze o locuință și schimbaseră câteva case. Așa că, între timp, disperați, au ales să o lase pe mama pe stradă. Aceasta a locuit într‑un parc din București timp de o săptămână și, ceea ce este greu de crezut, a fost atitudinea trecătorilor. Boala ei nu le stârnea mila, ci repulsia: a fost jignită zilnic, alungată, înjurată și scuipată. De mâncare nu a primit nimic de la nimeni, numai cuvinte grele. În cele din urmă, epuizată fizic și psihic, și‑a pierdut cunoștința. A fost adusă de urgență la spital, dar, după un prim ajutor, nu a putut fi internată pentru că nu avea nici un fel de act asupra ei. Totul rămăsese la familie, care aceasta nu a putut fi găsită pentru că își schimbase domiciliul. Așa a locuit câteva zile pe holurile spitalului respectiv, a fost pansată zilnic și a primit pachețele cu mâncare aduse de cadrele medicale de acasă. Am fost solicitați să o primim la internare și am acceptat. Ceea ce ne‑a impresionat a fost drama acestei doamne, care ne‑a mărturisit că‑și pierduse încrederea în oameni și că nu mai spera să mai audă vorbe frumoase din partea nimănui. Spunea că era prima dată când i se adresa cineva ca unei ființe umane, cu respect, considerație și dragoste.

La noi s‑a refăcut complet. Venise cu o stare de sănătate extrem de precară, având doar 35 kg. Tumora trebuia pansată de mai multe ori pe zi și nici nu puteam să‑i facem investigații medicale din cauza lipsei actelor. După ce am reușit, cu ajutorul lui Dumnezeu, să‑i facem carte de identitate, card de sănătate, card de pensie și să o înscriem la medicul de familie, am programat‑o la primele controale medicale, iar rezultatele au confirmat faptul că tumora nu mai putea fi operată. Mai mult, invadase organele vecine, punându‑i viața în pericol. Medicii i‑au mai dat doar o lună de viață. În perioada aceasta doamna noastră s‑a spovedit pentru prima dată în viața ei, ba chiar ne‑a mărturisit că este prima dată când a intrat într‑o mănăstire, s‑a împărtășit săptămânal, a însemnat în semnul sfintei cruci tumora cu mir de la Sfântul Maslu și de la Sfântul Luca al Crimeei și, în scurt timp, a început să se simtă mai bine. Tumora a regresat în totalitate în două luni, doamna a luat în greutate și a devenit foarte credincioasă, o persoană implicată activ în activitățile căminului nostru. A început să citească literatură religioasă și Sfânta Scriptură, găsindu‑și aici pacea mult dorită și nemaisperată.

Se constată, din analiza efectuată, că percepția actuală la scară largă a bătrâneții este una preponderent pesimistă, întrucât ține de maniera modernă de a privi omul și nevoile sale, cum deja s‑a spus, mai mult din perspectivă fizică.

Un bătrân este, deci, fericit în măsura în care prioritizează nevoile duhovnicești și nu pe cele trupești, după cum și Sfânta Scriptură ne învață: „Căci voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai să nu folosiţi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire. Căci toată Legea se cuprinde într‑un singur cuvânt, în acesta: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Galateni 5, 13‑14).

Bătrânii de azi manifestă însă, în general, dezinteres pentru frecventarea bisericii sau vizionarea emisiunilor religioase, dezinteres pentru literatura duhovnicească și participarea ocazională la Sfintele Taine (Spovedanie, Împărtășanie, Maslu).

Din 124 de persoane vârstnice găzduite în căminul nostru în cei aproape 18 ani de funcționare, am numărat 25 de doamne care au frecventat biserica, 40 de doamne care urmăreau slujbele la TRINITAS TV și aproximativ 65 de persoane care au declarat că obișnuiesc să se roage mai mult sau mai puțin. Cele mai multe persoane vârstnice, din păcate, deși trăiesc într‑un mediu bisericesc, rămân nepăsătoare față de viața viitoare, de mântuirea sufletului. Nu citesc cărți religioase, nu doresc să vadă emisiuni religioase la televizor, ci doar programe de știri și divertisment. Participă la programele de spovedanie și împărtășanie, dar absolut formal, fără nici o implicare afectivă sau o conștientizare, indiferent de străduințele noastre de a le sensibiliza în direcția aceasta.

Bătrânii din vechime, în schimb, prioritizau aceste nevoi, considerându‑le de bază și formatoare de caracter. Astfel, ei frecventau în mod periodic biserica, participau la Sfintele Taine, citeau Scriptura, respectau pravila și canonul personal și duceau o viață de asceză și nevoință posibilă mirenilor evlavioși.

Vedem astăzi un paradox: bătrânii din Pateric erau foarte longevivi și viguroși, deși posteau aspru, munceau și se rugau. Bătrânii noștri au hrană din belșug, folosesc proceduri medicale diverse, călătoresc și totuși trăiesc mai puțin, memoria le slăbește, devin neputincioși și nu au râvnă față de rugăciune. Toate acestea ne întăresc convingerea că viața duhovnicească întărește viața trupului și nu invers.

Am avut o doamnă în cămin care era foarte credincioasă și a rămas în memoria mea ca fiind una dintre puținele persoane care au înțeles, cu adevărat, cum trebuie trăită credința. Participa la slujbele noastre din biserică, citea câte șapte acatiste pe zi, Psaltirea și multe alte rugăciuni. Și făcea toate acestea cu o naturalețe și o bună dispoziție neafectate de faptul că locuia într‑o cameră cu încă patru persoane, sau că era deschis permanent televizorul pe programe de divertisment, sau că celelalte colege discutau gălăgios.

Le privea cu drag și cu îngăduință, precum mama își privește copiii. Avea grijă ca în fiecare dimineață să le dea anafură și agheasmă, să le miruiască și să le aducă pâine sfințită de la slujba Litiei. Niciodată nu am auzit‑o să le reproșeze lipsa de interes față de Biserică, sau faptul că nu se rugau defel. Oricare alta în locul ei s‑ar fi plâns de atmosfera din cameră, neprielnică rugăciunii, dar ea avea mereu zâmbetul pe buze și spunea tuturor că locuiește într‑un palat. Părea că nimic nu‑i poate tulbura bucuria de a fi cu Dumnezeu. Nici măcar faptul că familia nu o vizita deloc. Găsea întotdeauna câte ceva frumos ca să‑și scuze rudele și, în general, vorbea frumos despre toată lumea.

Când Domnul a chemat‑o la El, a lăsat un mare și adânc gol sufletesc în urmă. Am înțeles, atunci, că golul lăsat de o persoană nu se poate umple cu prezența unei alte persoane, ci rămâne gol definitiv. Un gol care te absoarbe parțial și pe tine și te mută cu mintea și sufletul în cer, alături de persoana dragă.

Iar doamna noastră ne‑a impresionat și după deces, pentru că i‑am găsit în noptieră șapte scrisori de la diverse mănăstiri din țară, scrisori ce cuprindeau confirmări ale faptului că fuseseră plătite slujbe de pomenire pentru 7 ani, slujbe care aveau să fie începute imediat ce se va primi înștiințare de ziua trecerii ei la Domnul. Doamna noastră ne lăsase cu discreție o misiune de îndeplinit, iar pentru noi a fost o binecuvântare să răspundem dorinței unui suflet atât de ales.

Iată cum bătrânețea poate fi trăită ca dar de la Dumnezeu pentru a dărui, acum, celorlalți iubire, iubire care transcende în viața veșnică.

Din perspectiva modernă, nu se urmărește nici o transcendere, recomandările psihologice referitoare la persoanele vârstnice vizând obținerea unui confort psihic și fizic limitat la „aici și acum”.

Din perspectivă duhovnicească, GHIDUL BĂTRÂNULUI FERICIT vizează grija față de mântuirea sufletului, ca fiind generatoare de putere trupească, bucurie sufletească și fericire.

Iarăși exemplul real este edificator:

Am avut o doamnă în cămin care era mereu binedispusă. Era și foarte credincioasă, dar nu știam încă dacă dispoziția îi este dictată de confortul fizic și psihic pe care îl aflase la noi, sau își găsise puterea în credința ei în Dumnezeu.

Într‑o seară, întorcându‑se de la masă, această doamnă s‑a împiedicat la intrarea în lift și a căzut, lovindu‑se la piciorul operat, nu demult, pentru fractură de col femural.

Departe de a se întrista sau supăra de accident, doamna s‑a bucurat nespus, spre nedumerirea noastră, de parcă întâmplarea ar fi fost un eveniment plăcut și dorit. Văzând fețele noastre uimite, ne‑a lămurit imediat: „Sunt atât de fericită!” - ne‑a spus având figura unui copil care tocmai a primit ce a dorit -, „Dumnezeu mă iubește! Credeam că S‑a supărat pe mine că nu am mers la slujbă în noaptea de Înviere, dar nu este deloc așa, ci dimpotrivă: El mă iubește, mă iubește!”.

A fost o lecție de mare credință pentru noi. Vedeam pus în practică un îndemn greu de urmat chiar de către noi, monahii: „Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja, când eşti mustrat de El. Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte" (Evrei 12, 5‑6).

Și cu această ocazie, ne‑am convins, încă o dată, noi, monahii slujitori într‑un cămin de bătrâni, de înțelepciunea Sfântului Vasile cel Mare care a legat slujirea și îngrijirea bătrânilor de viața mănăstirească, găsind un folos reciproc și multe puncte comune: în primul rând, purtăm același nume: călugăr = bătrân frumos; stareț = bătrân; în al doilea rând, moartea ne este familiară deoarece noi, monahii, trăim cugetând la ea, iar bătrânii sunt cu adevărat vestitori ai morții; în al treilea rând, monahismul este o cale de sfințenie, iar bătrânețea ar trebui să fie la fel. De la un bătrân, ca și de la un monah, se cere sfințenie, viață curată și rugăciune. Toate acestea nu trebuie împlinite din obligație, ci pentru că ele se regăsesc în firescul acestor viețuiri.

Cel mai trist este să vezi că un monah se îndepărtează de la calea sa, iar un om îmbătrânește și slăbește, sfințenia neadăugându‑se și nici înțelepciunea sporindu‑i.

De asemenea, după cum uniforma monahală are o simbolistică care ne amintește de viețuirea pe care trebuie să o ducem, tot astfel și căruntețea, părul alb, amintește bătrânilor că viața și gândurile lor trebuie să fie curate și strălucitoare. Este nefiresc să ai părul alb, iar gândurile negre.

Deci, chemarea bătrânilor este asemenea cu chemarea monahilor: sfințirea vieții prin unirea cu Dumnezeu. Dacă un bătrân se roagă, simți că ai un înger în casă, care atrage binecuvântarea lui Dumnezeu peste locul tău. Dacă un bătrân nu se roagă, el trăiește permanent cu frica morții și este trist.

Din punct de vedere ascetic, bătrânețea este uimitoare. Ea compensează lipsa nevoinței, a postului, a metaniilor, dar, extrem de important, nu și a rugăciunii!

Din punctul de vedere al învățăturii creștine, bătrânețea este binecuvântare. Mulți oameni nu au ajuns la ea. Pentru un creștin, a trăi până la bătrânețe, înseamnă a primi o binecuvântare, pentru că a intrat în vremea când nevoința i‑a fost luată, viața însăși devenindu‑i o nevoință.

Dumnezeu nu îngăduie tuturor bătrânețea. Cei cărora le‑o dăruiește trebuie să o primească cu recunoștință și să se pregătească, cu bărbăție, spre a păși cu credință pragul veșniciei și a trece în ea, senini, cu rugăciunea Dreptului Simeon: „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, [...]” (Luca 2, 29‑32).

Era o povestioară în care se spunea că o bătrânică locuia cu nepoții ei la bloc. Aparent, ea nu făcea nimic. Era ca și inexistentă în apartament. Rareori părăsea camera în care locuia și mai rar se implica în discuții. Ziua și noaptea și le petrecea în rugăciune. Abia după ce a plecat din viața aceasta, nepoții au realizat ce comoară duhovnicească au avut în casă, pentru că atâta vreme cât bunica a locuit acolo cu ei, casa lor a fost binecuvântată cu pace și înțelegere și, de asemenea, au avut progrese la locul de muncă și la școală. Au simțit că bunica fusese ca un înger păzitor pentru casa și familia lor.

Vedem, astfel, ce chemare superioară are un bătrân și ce mult poate ajuta, chiar neputincios fiind!

Prin urmare, să „nu disprețuim lucrurile mici; lumânarea poate face oricând ceea ce nu poate face soarele niciodată: să lumineze în întuneric” (Octavian Paler).

În concluzie, pentru a fi fericit, un bătrân trebuie doar să renunțe sau să limiteze programele de divertisment și să le înlocuiască cu rugăciunea, cu citirea Sfintei Scripturi sau a altor cărți folositoare. Procedând în acest chip, va atrage Harul lui Dumnezeu Care, negreșit, va veni aducând bucurie și pace în suflet, devenind astfel odihnitor pentru toți cei din jur.

În final, nu pot încheia prezenta expunere decât prin trimiterea la cuvintele pline de folos ale Sfintei Scripturi, referitoare la atitudinea pe care trebuie să o avem față de o persoană vârstnică:

„Fiule, sprijină pe tatăl tău la bătrâneţe şi nu‑l mâhni în viaţa lui” (Ecclesiasticul 3, 12); „Ascultă pe tatăl tău care te‑a născut şi nu dispreţui pe mama ta când ea a ajuns bătrână” (Pildele lui Solomon 23, 22); „Nu dispreţui vorba celor bătrâni, că şi ei au învăţat de la părinţii lor. Că de la ei vei învăţa înţelepciunea şi îndemânarea de a da răspuns bun la nevoie” (Ecclesiasticul 8, 9); „Pe cel bătrân să nu‑l înfrunţi, ci să‑l îndemni ca pe un părinte” (1 Timotei 5, 1); „Înaintea celui cărunt să te scoli, să cinsteşti faţa bătrânului şi să te temi de Domnul Dumnezeul tău” (Leviticul 19, 32).