Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Maica Veronica, ucenica de la Văratec a părintelui Nicodim Măndiță

Maica Veronica, ucenica de la Văratec a părintelui Nicodim Măndiță

Galerie foto (8) Galerie foto (8) An omagial
Un articol de: Mariana Borloveanu - 02 Feb, 2022

Despre Mănăstirea Văratec am spus adesea că este locul cu sfinți, datorită duhului care te înconjoară la fiecare pas. De această dată am poposit într-una dintre căsuțele cu flori ale Văratecului, stând multă vreme la sfat cu maica Veronica, o minune de om al lui Dumnezeu, de lângă care n-aș mai fi plecat niciodată. Multe taine duhovnicești am aflat de la măicuța cu chip de înger, dar mi-a vorbit și despre părintele Nicodim Măndiță, care a scris o vreme în această casă și tot aici primea spre mărturisire oameni veniți din toate colțurile țării. Aceste mărturii vor rămâne peste timp, iar viețuirea aleasă a părintelui va fi un model pentru toți cei care au ales urcușul duhovnicesc.

După ce am mers o vreme pe ulițele înguste ale Văratecului, mărginite de case albe înveșmântate cu flori, fascinată fiind de tot ceea ce era împrejur, pur și simplu nu mă puteam hotărî unde aveam să fac următorul popas. Măicuța Valentina, care mă însoțea, a deschis poarta unei căsu­țe, unde aveam să cunosc una dintre ucenicele părintelui Nicodim Măndiță. O măicuță precum o adiere, firavă și blândă, ne-a întâmpinat cu un zâmbet cald și smerit. Maica Veronica, așa o cheamă, mă privea cu un fel de curiozitate a monahilor care doresc să-i lași în smerenia lor, netulburând liniștea și rugăciunea casei.

Mărturisesc sincer că nu prea știam cu ce să încep, dar inteligența și înțelepciunea măicuței de 85 de ani m-au scos din încurcătură. M-a luat de mână și a început să povestească: „Părinții mei mă aduceau la mănăstire de mic copil, iar la 15 ani am rămas aici întru veșnicie. Nu a fost tocmai ușor dintru început, dar gândul meu de căpătâi mi-a dat statornicie și împlinire în Hristos. La Mănăstirea Văratec m-am călugărit și de aici îmi doresc să pășesc înspre veșnicie. Unde m-a pus Maica Domnului, aici voi rămâne până în ziua cea de pe urmă, în smerenie și ascultare. La început, locuiam în căsuța aceasta patru măicuțe: maica Macaria, maica Epraxia, maica Agapia și eu. Era foarte mult de muncă, pentru că această căsuță era neterminată, maica Macaria era bătrână și oarbă, astfel încât doar trei dintre noi făceam toate cele. Aveam casa plină cu viermi de mătase, pe care îi îngrijeam cu multă trudă, apoi treburile noastre gospodărești și, nu în ultimul rând, slujbele de la biserică și pravila de fiecare seară. Dar greul cel mare era acela că nu aveam fântână și trebuia să aducem apa de la o distanță foarte mare. Într-una din zile ne-am adunat toate măicuțele din casă să ne sfătuim cum să facem să avem și noi fântână. În cutiuța noastră de pe raft nu mai erau decât doi bani. Cum să faci o fântână doar cu aceștia?! Ne-am întors fiecare la treburile noastre, pe care le făceam cu neîncetată rugăciune. Între timp, maica cea oarbă a ațipit și a avut un vis: în fața ei se arăta un tânăr frumos, cu o barbă mare, care i-a spus răspicat: «De ce te plângi că nu ai bani pentru a-ți face fântână? Strigă în Mira Lichiei!» S-a trezit brusc și ne-a chemat să ne împărtășească visul, după care ne-am retras fiecare în chiliile noastre și am făcut Acatistul Sfântului Nicolae. În câteva zile, pe poarta casei noastre a început să vină lume multă din toate colțurile țării și fiecare ne aducea câte ceva. Dar cel mai impresionant era faptul că toți cei care veneau pe la noi cumpărau lucru­șoare de mână făcute de maica Agapia. În scurt timp, am reușit să strângem banii de care aveam nevoie și am făcut fântâna, pe care am sfințit-o și căreia i-am spus «fântâna Sfântului Nicolae». Vestea acestei minuni a ajuns la urechile creștinilor din toată țara, iar pelerinii care veneau la Mănăstirea Agapia, negreșit treceau și pe la fântâna noastră, de unde luau apă și o duceau acasă”.

Părintele Nicodim între misionarism și cuvântul scris

Un gând de taină mă ducea înspre locul în care părintele Nicodim Măndiță a trăit și a scris despre trăirile duhovnicești ale creștinilor. E greu să depeni mărturii din locul trăirilor și mărturiilor părintelui Nicodim. De multe ori, nici măicu­țele din casa de la Văratec nu îndrăzneau să pătrundă tainele de duh ale acelor zile, dar amintirea părintelui rămâne vie, iar prezența acestuia dăinuie și dincolo de timp.

Am aflat că părintele Nicodim a fost multă vreme preot misionar, nefiind de loc din Moldova. Despre împrejurările în care a ales să trăiască aici și care a fost liantul duhovnicesc cu pământul moldav aveam să aflu tot de la măicuța Veronica: „Părintele era venit de pe alte meleaguri. Am să vă spun câte ceva despre viața pe care o ducea, doar așa, pentru a vă face o părere, dar părintelui nu-i plăcea să se vorbească despre dânsul. Era smerit și îi plăcea să-l cerceteze el însuși pe cel care îi bătea la poartă. Părintele Nicodim Măndiță nu era de prin locurile acestea, era argeșean, iar în monahism a intrat pe la vreo 30 de ani, la Schitul Măgura de lângă Târgu Ocna și tot acolo s-a și preoțit. A slujit ca un autentic monah, dar misionarismul îl împlinea sufletește, datorită priceperii duhovnicești, cu ajutorul căreia pe mulți rătăciți i-a întors la credință. În parohiile în care nu existau preoți, ierarhii locului îl trimiteau de îndată pe părintele Nicodim, care știa mai bine decât oricare altul să ajungă la sufletul oamenilor și să îi îndrume pe calea cea dreaptă. Astfel a slujit la Vâlcele, Schitul Frumoasa, Mănăstirea Giurgeni, din județul Bacău, la Hășmașu Ciceului, Leurda Gârbăului, din județul Cluj, și la Șimișna, în jude­țul Sălaj. Dar pentru că viața monahală din Moldova îl împlinea cel mai mult, în anul 1933 a revenit ca slujitor la Mănăstirea Agapia. La Văratec a stat în perioada 1945-1961, timp în care a locuit chiar în căsuța aceasta modestă, în care ne aflăm. Camera părintelui este pentru noi precum un altar. Evlavios a fost toată viața, dar sporirea harului a prins rod în mijlocul oamenilor, pe care îi asculta și îi îndruma pe calea cea dreaptă”.

Maica Veronica spune că l-a surprins adesea fie când scria, fie când mărturisea credincioșii veniți de departe și că întotdeauna avea o privire cerească. Pe părintele Nicodim nu-l putea minți nimeni niciodată și asta datorită privirii care ajungea până în sufletul celui pe care îl avea în față. Se spune că în jurul părintelui totul era iubire și nimeni nu pleca de la dânsul nelămurit.

Smerenia îl înalță pe om până în Împărăția cerurilor

Despre rugăciune, părintele Nicodim spunea că este primită oriunde omul Îl are pe Dumnezeu. Lesne iadul se face rai și raiul se face iad. Dumnezeu doar a poruncit și a zidit, restul este împreună-lucrare. Cât de păcătos ar fi un om, dacă se căiește sincer, Dumnezeu îl iartă. Dacă noi nu iertăm, nici Dumnezeu nu va ierta păcatele noastre. Dumnezeu pe toți îi iartă și pe toți îi ridică, trebuie doar să ne pocăim. Smerenia îl înalță pe om până în Împărăția cerurilor. Dumnezeu ne trimite toate încercările din dorința de a ne arăta calea spre mântuire. Toate cele trimise din Împărăția cerurilor sunt rânduite din urcușuri și coborâșuri.

Întorcându-ne la vremea în care părintele Nicodim viețuia aici, maica Veronica își continuă firul povestirii: „Vedeți grădina aceasta odihnitoare? La fel era și atunci, umbrită de pomi cu multe roade și înmiresmată de parfumul a fel de fel de flori. Dincolo de fântână, părintele Nicodim stătea pe un scaun de lemn, iar credincioșii veniți de departe (de la București, Galați, Brașov, Sibiu, Constanța) așteptau zile și nopți, până le venea rândul să se mărturisească. Cel mai greu era pentru femeile care în tinerețe făcuseră multe avorturi, mare luptă duhovnicească îl încerca pe părintele, dar până la urmă le ajuta să învingă păcatul și să nădăjduiască spre mântuire. Oamenii aduceau spre mulțumire alimente, fructe, cereale, care ce avea, mai lăsau și câte un bănuț, dar un lucru era literă de lege: din banii lăsați de femeile care făcuseră avorturi, părintele nu îngăduia să cumpărăm niciodată nimic, în afară de lemne de foc. Veneau aici oameni cu păcate grele, care zile și nopți se rugau cu lacrimi fierbinți, dar părintele nu lăsa pe nimeni în împrăștiere și îi ajuta să se ridice cu milostenie, post și rugăciune, acestea fiind cele trei aripi care îl înalță pe om spre Dumnezeu. Și mai avea un sfat de căpătâi părintele: să nu lăsăm cu nici un preț să intre mândria în sufletele noastre și așa împovărate de păcate. Să fim vrednici să trecem prin suișuri și coborâșuri, după cum este voia Domnului”.
Cu maica Veronica aș fi rămas la sfat o veșnicie și parcă toate cuvintele din lume nu erau de ajuns spre a defini un mod de viață așa cum noi mirenii uităm sau nu știm să-l trăim. Ne-am despărțit cu sfială, într-o îmbrățișare îngerească și cu nădejdea de a mă întoarce aici într-o bună zi.