Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Mărturisirea întru rugăciune

Mărturisirea întru rugăciune

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Pr. Dan Toader - 14 Iul, 2022

De neuitat sunt unele momente ale vieții; se păstrează mereu în aceeași aură a emoției dintâi. Întâlnirea cu rugăciunea și învățarea ei constituie un astfel de moment care, în ceea ce mă privește, a venit de la sine, într-un mod aproape imperceptibil; ca și când m-aș fi născut odată cu rugăciunea, în care m-am îmbăiat la botez. Apoi, momentele copilăriei, cu rugăciunile ei: „Înger îngerașul meu”, „Doamne, Doamne, Ceresc Tată”, „Împărate Ceresc” - la care s-a adăugat rugăciunea „Tatăl nostru”. Mai târziu, pentru bucuria de a rosti în Biserică, am învățat „Crezul” - dintr-o carte veche, îngălbenită și tocită, a bunicii. Reperele bunei rânduieli erau esențiale în familie, prin bunici și părinți. Am învățat și de la alții - și am înțeles, în timp, citind vieților sfinților, că rugăciunea ține de fiecare în parte, este felul fiecăruia de a-și exprima legătura cu Dumnezeu.

Când ne rugăm, raportându-ne la noi înșine și la Dumnezeu, rugăciunea ascunde, dar și descoperă. Ascunde taina prezenței lui Dumnezeu în noi și descoperă bucuria nevoinței noastre de a ne adresa lui Dumnezeu prin rugăciune.

O asemenea stare am trăit, ca elev, participând la hramul unei biserici din parohia unde slujea dirigintele nostru de la seminar, preotul profesor Constantin Cojocaru, care, cu dragostea-i plină de zel pentru istorie, ne evoca chipurile neuitate ale Sfinților Teodora de la Sihla, Ioan de la Râșca, Ioan Iacob Hozevitul. Ne vorbea cu multă dăruire despre frumusețea rugăciunii și slujirea lui Dumnezeu. Știa, totodată, cu tactul său pedagogic, să ne invite adesea la câte un hram, urmat de agapa fraternală, la care participau și credin­cioși, pe care-i întreba, pentru înțelegerea și învățătura noastră, care le sunt preocupările duhov­nicești zilnice. Cu sfială, răspundeau că se roagă și ei cum pot. Unul a spus că își face rugăciunile fiecărei zile, la care adaugă o sută de metanii. Alții, că citesc săptămânal Psaltirea. Altul, că face câte o metanie pentru fiecare icoană din casă și care nu erau deloc puține, pereții casei erau asemenea unei catepetesme.

Ușor-ușor, atmosfera și discuția înclinau către Filocalie, către Pateric. Pagini filocalice se scriau ad-hoc, reînvia vremea vechilor buni creștini și sfinți, frumusețea duhului umplând lumea cu suflete și inimi rugătoare. Mai târziu, citind Pelerinul rus, am aflat că cel care vrea poate, iar când i se pare că nu are timp suficient de rugăciune, timpul se extinde. Cum? Insuflându-i pelerinului să se culce mai târziu și să se scoale mai devreme. Numai cel ce nu vrea să se roage nu găsește vreme pentru rugăciune.

Rugăciunea nu se învață din tratate, ci din... rugăciune. Pentru că, mai întâi, s-a experimentat, s-a trăit rugăciunea - și după aceea au apărut tratatele. Ea constituie modul de a fi al vieții, de relație autentică, de comunicare directă cu Dumnezeu. În acest sens, Părintele Sofronie Saharov subliniază: „Cu Dumnezeu nu-i nevoie să fii politicos; pur și simplu, varsă-ți inima ta în fața Lui”. Adică fii sincer, dăruitor, pentru că Dumnezeu știe tot, este în toate - și ni-l amintim, acum, pe marele nostru Mihai Eminescu, care zice: „Istoria omenirii este desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea lui Dumnezeu”. Domnul Iisus nu le-a spus ucenicilor săi ce este rugăciunea, ci le-a spus cum să se roage și cum să nu se roage, prin comparație cu fariseii care se credeau profesioniștii rugăciunii. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să facem din timpul pe care îl avem, din timpul vieții noastre, o permanentă rugăciune. Așa cum viața este posibilă doar prin respirație - și rugăciunea devine respirația vieții, în suspinul negrăit al dorului după Dumnezeu.

Omul - făptură complexă, nu poate fi definit și înțeles decât prin Creatorul său. Paginile de început ale Cărții Sfintei Scripturi ne poartă cu gândul către cuvintele Domnului: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră...” - arătând că Acel care l-a creat e Dumnezeu-Cuvântul și i-a dat, totodată, puterea cuvântului pentru a cuprinde înțelepciunile celor create, pentru a-și spune în cuvinte mirarea și mulțumirea, pentru a răspunde la chemarea Domnului, în răcoarea serii, pe vremea odihnei înveșmântate în mantia rugăciunii, sub privirea ochiului neostenit al lui Dumnezeu.

În chip liber, prin rugăciune, omul își arată apartenența divină. Omul este om în dialog cu Dumnezeu: când se roagă, când stă în genunchi, la rugăciune, înaintea Domnului, lăsându-L pe Acesta să Se aplece asupra sa cu binecuvântarea cea sfântă. Știut fiind că, după spusa părintelui Iustin Pârvu, „omul are atâta sfințenie câtă rugăciune are în el”; părinte care, într-un fel, se apropie de ceea ce spune Fericitul Augustin: „Rugăciunea este unitatea de măsură a dragostei”.

Într-un timp și într-o lume ca acea de astăzi, în care oamenii vorbesc mult, dar se înțeleg puțin, când nu avem răgazul să ne ascultăm unii pe alții și nici chiar pe noi înșine, avem nevoie, mai mult ca oricând, de rugăciune. Prin rugăciune, se reglează foarte multe din aspectele și neajunsurile vieții. Cel ce se roagă nu doar așteaptă să i se împlinească o cerere sau alta; el are, de fapt, ceea ce se roagă: Îl are pe Dumnezeu, Izvorul vieții și al tuturor bunătăților.

Nimic pe lume, nici o acțiune nu este mai aleasă ca rugăciunea. Cât de bine ar fi dacă oamenii, în iubirea lor, ar ține cont de rugăciune. Vorbirea de la om la om ar fi un lanț de rugăciune și bunătate. Dacă noi ne-am ruga pentru alții, iar alții pentru noi, Dumnezeu ar fi în mijlocul nostru, cuvintele din Sfânta Liturghie: „Unii pre alții ca într-un gând să mărturisim” - ar avea o rezonanță concretă, faptică.

Bucuria supremă o simțim numai în comuniunea cu Dumnezeu și semenii, mai ales prin rugăciune, când trăim apartenența la Familia cea mare, când Iisus Hristos ne împărtășește iubirea lui Dumnezeu, Căruia ne-a învățat să-I spunem: „Tatăl nostru” - fiind astfel feriți de „tendințele care să împingă sufletul omenesc la atitudini de introversiune și de conștiință exclusivă de sine” (Ioannis Zizioulas, Creația ca Euharistie, Editura Bizantină, București, 1999, p. 43). Căci, după cum avertizează, mai sus, Ioannis Zizioulas, „sufletul omenesc împins la atitudini de introversiune și de conștiință exclusivă de sine” este, direct-indirect, împins spre moarte. În vreme ce timpul petrecut cu Dumnezeu este o investiție în eternitate.