„Odiseea Fundației Gojdu” după 1920

După anul 1920, membrii Reprezentanței Gojdu, în frunte cu Mitropolitul Nicolae ­Bălan al Ardealului, au început o serie de demersuri în vederea redobândirii drepturilor ei legitime asupra averii lăsate de Emanuil Gojdu, dar au întâmpinat în permanență obstrucția guvernelor maghiare. Prezen­tăm doar câteva momente din „odiseea Fundației Gojdu” după 1920. 

Chiar din acel an, reprezentanța a fost pusă în situația de a sista acordarea de burse, în urma blocării fondurilor din Budapesta din dispoziția Guvernului maghiar. Fundația l-a delegat pe Nicolae Poinar (membru în reprezentanță şi descendent al familiei Gojdu) să se deplaseze la Budapesta ca să se informeze la fața locului de situația imo­bilelor, a chiriilor şi a acțiunilor depuse în bănci. El a şi înaintat un raport asupra celor constatate. În acelaşi an a fost trimis la Budapesta şi cunoscutul economist ardelean Ion I. Lapedatu (1876-1951), pentru evaluarea averii Gojdu, iar la demersurile Ministerului de Externe al ­României pe lângă Comisia pentru Stabilirea Reparațiilor de Război din Budapesta, aceasta a înaintat un raport în 1923, din care rezultă că averea fundației consta în 4 clădiri în strada Király nr. 13, 3 clădiri în strada Dob nr. 16 şi o clădire în strada Hollo nr. 8.

Acorduri între guvernele român şi maghiar

La 16 aprilie 1924, s-a semnat la Bucureşti un acord între Ungaria şi România pentru reglementarea afacerilor fundației. În pofida demersurilor reprezentanței pentru intrarea în posesia bunurilor din Budapesta, Guvernul maghiar a tergiversat mereu rezolvarea problemei. Mai mult chiar: în 1927, Ministerul Cultelor din Budapesta a decis blocarea conturilor fundației (până atunci, ea reuşise să transfere la Banca „Albina” din Sibiu 1.270 de milioane de coroane, din care s-au plătit o parte din datoriile fundației). Au urmat noi memorii din partea română, între care şi unul semnat de Mitropolitul Nicolae Bălan către primul-ministru Iuliu Maniu, la 7 martie 1930.

La 27 aprilie 1930, s-a semnat un nou acord între România şi Ungaria, de data aceasta la Paris, prin care Guvernul maghiar se angaja să înceapă - la Sibiu - negocieri cu autoritățile române pe această temă. S-au şi instituit două comisii, cea română urmând să fie condusă de Ion I. Lapedatu. Au avut loc mai multe runde de convorbiri la Sibiu, dar delegația maghiară a adoptat aceeaşi tactică a unor amânări nejustificate. Ea a revendicat câteva imobile din Transilvania pentru maghiarii de la noi (Orfelinatul Romano-Catolic „Theresianum” din Sibiu, Sanatoriul „Sf. Elisabeta” din Cluj, Fondul de învățământ din județul Trei Scaune şi altele). Aceeaşi delegație maghiară a cerut ca o treime din averea fundației să rămână pentru românii din Ungaria.

Abia la 27 octombrie 1937, după ani îndelungați de negocieri, s-a încheiat la Bucureşti un acord definitiv, semnat din partea română de Ion I. Lapedatu, iar din partea maghiară de Aurel Egry. Partea maghiară se angaja ca în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a acordului să pună la dispoziția Fundației Gojdu întregul patrimoniu pe care îl deținea în Ungaria. Acordul a fost ratificat de statul român printr-un Decret regal din mai 1938, publicat în „Monitorul Oficial” din 13 mai 1938. Camera Inferioară (Dieta) a Parlamentului maghiar l-a ratificat abia la 14 februarie 1940, iar Camera Superioară (Casa Magnaților) la 4 aprilie 1940 (Articolul de lege 21/1940). În felul acesta, statul maghiar a recunoscut dreptul de proprietate al Fundației Gojdu asupra averii ei din Budapesta.
Din nefericire, evenimentele care au urmat după Dictatul de la Viena din 30 august 1940, mai apoi instaurarea unui regim comunist în Ungaria - ca şi la noi, de altfel -, au împiedicat punerea în aplicare a prevederilor acordului din 1937. În anii premergători războiului, dar mai ales în timpul lui, starea imobilelor din Budapesta s-a degradat foarte mult (unele apartamente şi spații comerciale fuseseră închiriate de evrei, încât au avut mult de suferit în acei ani).

La începutul anului 1952, prin Decretul-lege nr. 4, dat de noile autorități comuniste maghiare, s-a decis ca toate casele cu mai mult de 6 camere să fie naționalizate. În felul acesta, toate imobilele Fundației Gojdu au intrat în proprietatea statului maghiar. Un ultim memoriu al Mitropolitului Nicolae Bălan, din acelaşi an, a rămas fără rezultat.

Emanuil Gojdu „va fi veşnic în mijlocul poporului său”

În urma schimbărilor politice care au avut loc în Ungaria şi România după 1989, s-au reluat discuțiile în legătură cu Fundația Gojdu, din nefericire fără concursul ierarhilor Bisericii. La 30 septembrie 1996, un grup de teologi sibieni au reînființat „Fundația Gojdu”, ea fiind recunoscută prin Sentința civilă nr. 608 din 9 octombrie 1996 a Tribunalului Sibiu. Ea s-a aflat sub conducerea acad. prof. dr. Ioan-Aurel Pop (1996-1997), actualmente rector al Uni­versității `Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca și președinte al Academiei Române; a diac. Pavel Cherescu, fost profesor la Facultatea de Teologie din Oradea (1997-2001); a pr. dr. Aurel Pavel, azi profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu (2001-2015). Din 6 decembrie 2015, preşedintele fundației a devenit Înalt­prea­sfin­țitul Laurențiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, în conformitate cu dorința inițială a testatorului. Acest lucru s-a petrecut în cadrul Adunării Generale a fun­da­­ției, compusă din acad. prof. dr. Ioan-Aurel Pop, Alexandru Ghişe şi pr. prof. dr. Aurel Pavel. De asemenea, în cadrul acestei Adunări Generale s-a hotărât, tot în conformitate cu testamentul lui Emanuil Gojdu, ca membri de drept ai fundației să fie toți episcopii români ortodocşi din Transilvania, Banat şi Ungaria. Toate modificările şi punerea în acord a statutului fundației cu dorința testamentară a întemeietorului ei au fost admise şi recunoscute de către Judecătoria Sibiu prin Sentința civilă 608/1996, care a rămas definitivă.

Încă de la înfiinţare, prin intermediul fundației au început demersurile necesare pentru ca statul român, respectiv Mitropolia Ortodoxă a Ardealului, să reintre în posesia imo­bilelor fundației din Budapesta. Oricum, numele lui Emanuil Gojdu „va fi veşnic în mijlocul poporului său”, aşa cum îşi exprimase el însuşi dorința în fața tinerilor studenți români în 1862. Pentru Biserica Ortodoxă şi pentru poporul român din Transilvania, Emanuil Gojdu va rămâne ca un mare „ctitor şi binefăcător”, care a ştiut, prin muncă cinstită, să înmulțească talanții pe care i-a dăruit Dumnezeu, risipindu-i cu noblețe şi mână largă printre fiii poporului său, ca apoi să aducă roade însutite. Toate acestea îl fac vrednic de cinstirea noastră, aducându-i-se prinos de recunoştință din generație în generație.