Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Pastorația părinţilor şi copiilor în lumina vechilor cărți românești

Pastorația părinţilor şi copiilor în lumina vechilor cărți românești

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Ioan Bușagă - 28 Sep, 2020

În acest an, Biserica Ortodoxă Română ne cheamă pe toți, clerici și mireni, să reflectăm asupra ­temei care privește pastorația părin­ților și copiilor,  lucrare im­por­tantă, dar mai ales necesară și firească. Însemnătatea acestei preocupări a fost reliefată dintotdeauna de Biserică, iar mărturie în acest sens este lucrarea pastorală a Sfântului Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești, care a înţeles chemarea vremii și întreaga viaţă şi-a dedicat-o ridicării culturale și morale a poporului încredinţat spre păstorire.

Provocările cu care se confruntă instituția familiei în zilele noastre sunt cunoscute de fiecare, unele ne responsabilizează, iar pe altele, nu de puține ori, le privim cu indi­ferență, întrucât ele îi afectează pe ceilalți și nu persoana proprie. În fața problemelor social-economice, medicale, ideologice ș.a., asistentul social, medicul, psihologul, sociologul ș.a. au un rol foarte important în găsirea unor soluții care țin de orizontalitatea existenței umane.

Slujitorul Bisericii Mântuitorului Hristos, în schimb, este chemat să întregească lucrarea celorlalți, fiind în primul rând părinte duhovnicesc pentru toți; psiholog, pentru a-i asculta pe cei care vin la el și-și spun durerile; medic, pentru a pansa rănile sufletești și a prescrie tratamentul potrivit; filosof, pentru a avea abilitatea de a stăpâni arta cuvintelor, așa cum a făcut-o Sfântul Apostol Pavel în areopagul atenian ș.a. Preotul îi poate asista social pe cei în nevoi, dar nu are mereu resurse materiale încât să-i scoată din criza materială. Slujitorul Bisericii este dator să intervină pe cât de mult poate să prevină căderea în păcat ori să-i ajute pe cei căzuți să se ridice, cu ajutorul harului lui Dumnezeu și al voinței celui suferind. Însă, într-o asemenea lucrare, pe cât de mare e râvna, pe atât de mare e și mâhnirea față de realităţile vieţii morale decăzute, mai ales față de tăria împotrivirii și răutății celor cărora se adresează vestitorii Evangheliei Mântuitorului Hristos.

Mărturie în acest sens sunt cuvintele unui sfânt Mitropolit al Țării Românești care şi-a dedicat întreaga viaţă ridicării culturale și îndreptării morale a poporului încredinţat spre păstorire, Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul: „Şi nu ştiu ce voiu să mai zic, că de grăim vreodată câte vreun cuvânt ca să folosim pre cineva şi mai vârtos pre înşine, pentru datoriia ce avem, cei mai mulţi răpşesc, zicând: acum acesta s-a aflat mai de treabă şi mai învăţat decât alţii să ne pue pe noi pe cale. De la părinţi aşa ne-am pomenit şi ne-am ţinut şi fără de aceste învăţături şi tot acest feliu de obiciaiu am avut şi nimenea n-au zis că sânt rele, nici au silit să ne strice obiceaele. Ci de acesta voiu zice şi eu că iaste aşa precum ziceţi voi; că viiarmele ce zace la rădăcina hreanului, de-i va zice cineva să iasă de acolea să meargă la alte rădăcini mai bune şi mai dulci, el zice că mai dulce decât hreanul nu iaste; căci acolo s-au născut şi acolo s-au pomenit. Aşa şi voi, pomenindu-vă într-a­ceste fapte şi lucruri şi nefiind cine să vă înveţe, cu adevărat vă par amar acum vorbele mele, nefiind obicinuiţi cu dânsele” („Cuvânt de învăţătură la Dumineca Lăsatului sec de brânză” în Didahii, 2010, ­
p. 126).

Aproape orice lucrare educați­o­na­lă sau pastorală este întâmpinată cu reticență, ba chiar cu o dârză împotrivire din partea celui căruia i se adresează lucrarea de îndrumare, ori de formare, din pricina cugetării suficiente sieși. În acest sens, marele cărturar şi sfânt ierarh, deși a văzut starea morală și culturală decăzută a poporului, cu smerită cugetare, s-a adresat preoților, pentru că, spunea el, „aciastă bună chiverniseală nu putemu noi înșine să o săvârșimu după cumu să cade de nu vomu ave dinupreună lucrători si slujitori carii să poată ajuta la acest lucru mare, pentru că […] un păstor singur, măcar că iaste mare la vrednicie și de ar fi câtu de procopsitu întru politie și iscusitu întru învățătură, iar nu poate să le vază toate, nici să le știe toate. Și pentru aceia dar are preoți și pre părinții cei duhovnicești, carii slujescu sfințitului păstoriu ca niște ochi să vază toate, ca niște mâini să lucreze cele trebuincioase și ca niște picioare să alerge ca mijloculu loru la trebuința tuturor” („Învățătură bisericească”, Târgoviște, 1710, BRV, I, p. 548).

Mitropolitul Țării Românești era conștient că nu poate ajunge la straturile de jos ale societății ro­mânești dacă nu are lucrători iscu­siți în ogorul său, iar aceștia din urmă să fie înzestrați cu „uneltele” potrivite. În vremea sa, limba slavonă încă era prezentă în cultul Bisericii, deși începuse de câteva decenii lucrarea de traducere a cărților de cult. De aceea, ierarhul georgian, alături de alți ierarhi căr­­turari români, are meritul ­pen­tru osteneala de a da la tipar numeroase cărți liturgice şi du­­hov­niceşti în limba română, precum și pentru conturarea unei limbi române literare, care a început să fie cunoscută și răspândită în toate zonele locuite de români. Dar scopul acestor cărți tipărite nu era numai unul cultural, ci mai ales de forma­-re ­duhovnicească. „Neînvăţătura ­­şi neslovenirea” (a­nalfa­betismul), con­­si­dera Sfântul Ierarh Antim, sunt pricinile pentru care creştinii s-au abătut spre „patimile cele trupeşti” şi s-au făcut „robi păcatului şi diavolului şi vase împuţite, adevărat vrednice veşnicelor munci şi atâta ne-au stăpânit răutatea şi păcatul şi am venit la dobitocie şi la desăvârşită nesimţire” („Învăţătură pre scurt pentru taina pocăinţei”, în Scrieri, 2011, ­
p. 125).

De aceea, mai mult decât pregătirea intelectuală, și totuși atât de necesară, pe care generațiile tinere o puteau realiza cu ajutorul căr­ților, Sfântul Antim Ivireanul, a­vând mărturie experiența Bisericii de veacuri, învață că cel mai complet mod de educare este în­su­și cultul divin al Bisericii, în centrul căruia tronează Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, unde învățător este Însuși Domnul Iisus Hristos. Însă, cum vor ajunge la Sfânta Liturghie, la Hristos, cei care sunt indiferenți față de Acesta? Un răspuns îl dă sfântul ierarh în prefaţa „Noului Testament” din 1703, de la Bucureşti: „Întoarce-se pururea mag­nitulu cătră polus, zboară spre înălţime focul, pleacă-se în sânul pământului piatra, aleargă apele în braţele mări, şi în scurte cuvinte toate lucrurile cătră chendrul lor să pleacă”, la fel preotul iscusit, cu „mreaja învăţăturii” şi „undiţa cuvântului, prind pre om dintru adân­cul păcatelor, ca pre peştele dintru adâncul apei şi-l scoate la lumina cunoştinţei de Dumnezeu” („Cuvânt de învăţătură la Dumineca Lăsatului sec de brânză”, în Didahii, 2010, p. 121), la Cel care i-a dat darul vieții.

Pentru aceasta Sfântul Antim, cu multă râvnă, a căutat ca și păstoriții lui, pe care îi iubea, să fie părtași „cunoştinţei de Dumnezeu”, adică iubirii Preasfintei Tre­imi. „Acesta iaste lucrul cel dintâi al bunătății Lui, a mântui pre omul din mâinile vrăjmașului și a-l aduce la frumuseția cea dintâi și la vrednicia de la care au căzut pentru păcatul neascultării al strămo­șului Adam. Nu trimite ploae de foc spre îngrozirea lumii, nici nu pornește marea ca o oaste împotriva pământului, nici înarmează puterile stihiilor împotriva necre­dinții, ci numai o supune cu blân­dețe și cu minuni și o trage spre Dânsul cu faceri de bine și cu cuvinte cerești o preface să se mute de pre dânsa patimile cele sufle­tești, ce să umfla ca o rană otrăvită” („Aceasta o am zis când m-am făcut mitropolit”, în Didahii, 2010, p. 52).

Sunt multe învățăturile care se desprind din scrierile Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, una dintre acestea fiind conștien­ti­za­rea că orice faptă are con­secințele sale pentru noi și pentru gene­rațiile care urmează. În mod firesc, tinerele generații reflectă din starea culturală și morală a societății în care se for­­mea­ză, iar îndepărtarea unora de Dumnezeu, de Biserică, nu ne arată pe unii dintre noi mai buni, ci exprimă însăși propria decădere, din cauza lipsei de iubire.

Citeşte mai multe despre:   Sfantul Antim Ivireanul