„Preapăcătosul Mihul”, zugravul de la Crișul Alb

Lui Mihu de la Crișul Alb, iconografia medievală nu i-a reținut chipul. Și nici nu era necesar. Pentru că acest pictor de biserici transilvă­nean ni se înfățișează prin lucrarea mâinii lui drepte. Cea care exprimă în culoare chipuri de îngeri şi sfinți și în scris credința, năzuințele, frumu­sețea perenă a Orto­do­xiei și a poporului român, într-o perioadă de crâncenă adversitate. Printr-o inscripție zugrăvită de el în biserica veche a Mănăstirii Râmeț, județul Alba, începuturile acesteia, ale picturii religioase și ale întregii istorii a Bisericii românești din Transilvania coboară cu o sută de ani.

„ Am scris eu preapă­cătosul rob al lui Dumnezeu, Mihul, adică zugravul de la Crișul Alb, cu încuviințarea arhiepiscopului Ghelasie, în zilele regelui Ludovic în anul 6885 (1377) luna iulie 2.” Acestea sunt cuvintele în limba slavonă pe care le-a scris Mihu de la Crișul Alb pe intradosul arcadei de trecere din pronaosul în naosul bisericii istorice de la Mănăstirea Râmeț, pe cel de-al treilea strat de pictură, în stânga chipului Sfântului Ierarh Grigorie cel Mare. Cuvintele acestea sunt odorul identitar cel mai de preț al mănăstirii și al Bisericii noastre Ortodoxe din Transilvania.

Un cărturar ordonat și corect

Importanța inscripției este covârșitoare. Monumentul epigrafic ne vorbește despre existența în inima Transilvaniei a unei societăți curat românești, cu necesități, cu oameni având abilități cultural-artistice și „cu posibilitatea de a și le satisface prin însuși unul dintre membrii ei”, cum apreciază filologul slavist-paleograf Monica Breazu. Pe de altă parte, inscripția lui Mihu de la Crișul Alb îl menționează pe Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeț, fapt ce denotă o societate românească ortodoxă transilvăneană evoluată, care avea la 1377 o ierarhie biseri­ceas­că, cu o arhiepiscopie, corespun­ză­toare unei organizări sociale stabile și puternice. Pentru mă­năs­tire, data din inscripție pro­bează existența așezării eremite cu cel puțin o sută de ani mai devreme decât se cunoștea până în 1978, când s-a reușit descifrarea integrală a pisaniei scrise de Mihu. Slavista Monica Breazu, după cum aflăm din „Istoria Mă­năs­tirii Râmeț”, scrisă de comisarul Florin Șinca, semnalează și un fapt mai puțin obișnuit, întâlnit doar la biserica Mănăstirii Cozia: „Prezența semnelor diacritice ca o demonstrație a scriptorului de știință a scrisului”. Cu alte cuvinte, „pictorul Mihu era, fără îndoială, un cărturar, cu un scris fru­mos, ordonat și corect. El este pri­mul meșter zugrav de la care ni se transmite cu certitudine originea românească. Numele în formă pur românească reprezintă și cea mai veche atestare a articolului enclitic masculin postpus („ul”) și apartenența locală („de la Crișul Alb”). La rândul ei, istoricul de artă Liana Tugearu spune: „Iată cum literele albe, așternute de meșterul Mihu pe negrul cu nuanțe albăstrui ale fondului picturii, ne deschid o fereastră către epoca sa, oferindu-ne o seamă de cunoștințe despre arta, cultura și Ortodoxia românească a secolului al XIV-lea”.

Această extraordinară descoperire a încununat munca unor devotați cercetători, precum Vasile Drăguț, Mioara Mocanu, Maria Irina Popescu, Anca Bratu-Popp, arh. Adriana Mihai, ing. chimist Ion Istodor, pe lângă cei deja pomeniți, a unor specialiști în criminalistică precum Dan Nicolae și dr. Lucian Ionescu, sau a vrednicului de pomenire Emilian Birdaș, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului.

Creator de fizionomii ascetice

Pictura bisericii vechi de la Râmeț, în tehnica fresco, are o deosebită valoare pentru istoria artei medievale românești. Cercetările istoricului de artă Vasile Drăguț și ale pictorului Boambeș Cornel au dus la identificarea a nouă straturi de pictură murală, începând de pe la începutul secolului al XIV-lea până în secolul al XIX-lea. Cel de-al treilea strat însă, pictat de Mihu de la Crișul Alb, este cel mai important. Numele lui se înscrie în rândul singurelor trei nume de pictori ai secolului al XIV-lea despre care există date: Teofil de la Streisângeorgiu și Grozie de la Strei. Aceasta demonstrează existența unei posibile școli de zugravi în Transilvania la 1377. Iar pictura sa, cu o puternică amprentă personală, se integrează organic în sfera artei bizantine, ansamblul mural de la Râmeț situându-se printre primele din România.

Vasile Drăguț spune despre acest pictor că „este un bun dese­nator și colorist sensibil, care construiește figurile cu siguranță și energie, reușind să le confere o nobilă măreție. Pe plan iconografic, apare ca neobișnuită prezența sfinților ierarhi în zona pronaosului, în naos fiind reprezentate, potrivit canoanelor bizantine, scene din ciclul cristologic, dar și ­imagini din viețile sfinților, ceea ce apare din nou ca o libertate iconografică”. La rândul ei, istoricul de artă Liana Tugearu arată că meșterul Mihu „particularizează tipurile, creând fizionomii variate, de la cea aspră-ascetică, cu fruntea exacerbată și obrajii subțiri, la cea nobil tinerească, în care figura construită prin curbe largi se așază pe gâtul lung, continuat de umerii lăsați și prelungi”.

Tot lui Mihu de la Crișul Alb i se atribuie și pictarea bisericii ortodoxe din Zlatna, ctitorie din 1424 a jupânului Stanislav Hraboru și a jupâniței Anica. Istoricul Vasile Drăguț îl apreciază în mod deosebit pe acest important zugrav al Evului Mediu, prin care „se afirmă o dată mai mult vitalitatea creatoare a mediului artistic transilvănean, care chiar în condițiile celor mai crâncene adversități a știut să exprime năzuințele de frumusețe perenă a poporului român”.