Proclamarea Patriarhiei Române - Ecouri în presa anului 1924

Sărbătorirea anului 2025 ca „Anul Centenar al Patriarhiei Române” ne oferă ocazia de a rememora împrejurările care au condus, acum 100 de ani, Biserica Ortodoxă Română să urce o treaptă ­însemnată prin proclamarea sa la rang de Patriarhie. Din aceste considerente ne-am propus ca în rândurile următoare să creionăm atmosfera din preajma anului 1925 și a evenimentului care-l definește - Proclamarea Patriarhiei la 4 februarie - ­prezentând modul în care în presa națională a fost împărtășită ­propunerea privind ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie.

Se cuvine, înainte de a ne apleca asupra ziarelor bucureștene, în principal, să mențio­năm că evenimentul solemn al zilei de 4 februarie 1925 a încheiat pe undeva un șir de prefaceri și, mai ales, un lung, spinos și plin de jertfe drum pe care societatea românească, Biserica Ortodoxă și țara le-au cunoscut din 1859 și până în 1925. Atât obținerea Autocefaliei, cât și ridicarea la rang de Patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române reprezintă consecințe organice ale evoluțiilor pozitive ale statului român în planul statutului său internațional și sunt legate atât de maturizarea societății și aderarea sa la marile proiecte na­ționale - fondarea unui stat modern prin unirea din 1859, inde­pendență, unirea tuturor românilor într-un singur stat, dar și de sacrificiul asumat de cetățenii români prin jertfele de pe câmpurile de luptă din Bulgaria în 1877 și din tranșeele Primului Război Mondial. Pe acest fundal, înalții ierarhi ai Bisericii au militat pentru corelarea Bisericii cu evoluțiile statului român, împlinind aspirațiile firești ale cre­dincioșilor și dorințele înain­tașilor. În același timp, acest proces a generat și participarea deplină și asumată a clasei politice în a susține Biserica prin consistente și abile demersuri diplomatice exercitate, mai ales, la finalul secolului al XIX-lea în relația cu Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. Propunerea de înființare a Patriarhiei Române apare încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, exprimată în 1882 în Parlamentul României, într-un moment al efuziunii generate de obținerea independenței și de proclamarea regatului. S-a dovedit că era, la acel moment, o propunere maximală și nerealistă. De aceea aveau să mai treacă vreo câteva decenii până când ideea aceasta să fie reiterată. Astfel, în 1919, în contextul în care la ­Congresul Preoțesc de la Sibiu, Gheorghe Ciuhandru a solicitat ca scaunul „mitropolitan primaţial, de Bucureşti” să fie ridicat la „demnitatea patriarhală”. Nici această propunere nu a putut fi materializată în acel moment. ­Hotarele noi ale României încă nu erau recunoscute prin tratate internaționale, situația internă era una marcată de dificultăți economice, nesi­guranță socială. În plan bisericesc încă nu fusese ­numit un mitropolit primat, iar alăturarea bisericilor-surori din provinciile unite în 1918 cu țara necesita un proces de integrare într-o entitate unitară.

Un apel al decanului Nectarie Cotlarciuc

Declanșarea procesului de refacere economică postbelică, dar și edificarea noii arhitecturi constituționale a României, cu alte cuvinte vremuri prielnice, au readus în discuție ideea Patriarhiei. Încoronarea de la Alba Iulia din 1922, un proces care simboliza prestigiul crescut al statului, necesita, în oglindă, un proces similar pentru Biserica Ortodoxă. Din aceste considerente, în 1923 și 1924, ecourile acestei dorințe apar în societate tot mai pregnant, iar Guvernul, Parlamentul și Biserica pregătesc meticulos etapele acestui proces. Un document aflat în Arhivele Naționale ne relevă începutul unui fenomen care avea să se amplifice prin conștien­tizarea necesității proclamării Patriarhiei Române de către diverse instituții, iar presa, la rândul său, prezintă mesaje similare. Un astfel de exemplu ne este oferit de un memoriu pe care Facultatea de Teologie din Cernăuți îl transmite către Sf. Sinod la data de 16 decembrie 1924, sub semnătura decanului Nectarie Cotlarciuc. Pe cuprinsul a trei pagini, documentul conține o pledoarie în care este analizată istoria conceptului de Patriarhie, exemplele sârbe, bulgare și ruse, arătându-se că „titlul de Mitropolit-Primat nu este însă în conformitate cu tradiția Bisericii Ortodoxe. Tradiția aceasta, impor­tanța Bisericii noastre și rolul ce se cuvine statului nostru în Răsăritul Europei reclamă ca și Bisericii noastre să i se dea onoarea cuvenită... înaintându-vă acest memoriu de a vă ruga, IPS Domnule Președinte, să binevoiți a face propunerea Sf. Sinod și Guvernului țării ca în viitoarea legislație bisericească să i se recunoască Mitropolitului-Primat al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române titlul de Patriarh care i se cuvine capului Bisericii noastre în conformitate cu tradiția Bisericii, cu învățătura sfintelor canoane și cu importanța Bisericii noastre naționale”.

O instituție - Nicolae Iorga

Alături de memoriile și stă­ruințele pe lângă factorii de decizie, după cum observăm, și ­presa națională se raliază acestui deziderat prestigios, începând din decembrie 1924 o veritabilă campanie de informare, cum am spune astăzi. Ne vom rezuma, din multitudinea ziarelor consultate, să ne referim la două luări de poziții exprimate prin vocile lui Nicolae Iorga și Alexandru ­Lapedatu.

Ziarul „Universul” din data de 9 decembrie 1924 publică pe prima sa pagină un interviu cu o adevărată „instituție” - marele istoric Nicolae Iorga. La acea dată, Iorga era aureolat pentru implicarea sa în procesul de făurire a Marii Uniri, prin prestigiul internațional dobândit ca savant, într-un cuvânt era una dintre cele mai respectate personalități ale țării. Nicolae Iorga era omul care prin vorbele sale influența generații, dar putea să contureze şi direcții ale societății timpului. De aceea, ziarul „Universul” a dorit să prezinte cititorilor săi opinia marelui istoric, în același timp, preambulul articolului arată și atmosfera și starea de spirit din țară pe tema statutului Bisericii Ortodoxe: „În zilele din urmă s-a vorbit stăruitor în cercurile clericale ortodoxe, ca şi în cele politice, de nevoia înfiinţărei unui Patriarhat ortodox al României în locul Metropoliei dela Bucureşti. Cum pregătirile guvernului şi ale Sf. Sinod sunt foarte avansate pentru aducerea legei respective, ne-am adresat d-lui profesor Nicolae Iorga, rugându-l să ne împărtăşească părerile sale asupra acestei chestiuni”. Istoricul face apoi o expunere a istoriei patriarhiilor vecine, iar mai apoi rezumă: „Suntem singurul popor ortodox cu un simplu Mitropolit Primat în fruntea unei biserici autonome. Şi totuşi, când s-a întemeiat mitropolia munteană, mitropolitul era exarh patriarhal. La sfârşitul secolului al XVI-lea, mitropolitul Moldovei avea, - recunoscute de toată ortodoxia, - semnele demnităţii patriarhale... Patriarhia nu înseamnă decât prestigiul suprem într-o biserică națională cu trecut istoric”.

Ziarul „Viitorul” din 12 decembrie 1924 publică, la rândul său, pe această temă a instituției Patriarhiei, un amplu interviu cu ministrul cultelor, Alexandru Lapedatu, iar interviul este reluat și de ziarul „Adevărul”. „Biserica noastră e autocefală, iar Statul suveran. Biserica şi Statul îşi pot da aşadar organizaţia ce cred că convine mai bine necesităţilor şi intereselor lor”, afirma ministrul. În opinia sa, „trebuie dată o lege specială pentru a sub­linia însemnătatea acestui proces”. Și tot în acest interviu, Alexandru Lapedatu răspunde întrebării când va avea loc acest eveniment: „Cât mai curând. Poate chiar după sărbători. În tot cazul, Conciliul ecumenic dela Ierusalim, din mai viitor, la care Biserica ortodoxă română va participa, trebue să ne găsească cu Patriarhatul instituit”.