Psalmul 23, Pogorârea la iad și falsificarea istoriei spirituale

Credincioșilor ortodocși le este cunoscută, fără îndoială, Psaltirea, una dintre cărțile poetice ale Vechiului Testament. Lauda, pocăința sau cererea sunt teme întâlnite în mod constant pe parcursul lecturării psalmilor, motiv pentru care aceste texte constituie și o foarte folositoare carte de rugăciuni, utilizată atât în cadrul cultului divin, cât și în rânduiala personală a multora dintre creștini. De-a lungul timpului, tâlcuirea Psaltirii a ocupat un loc de frunte în preocupările Sfinților Părinți. În interpretarea patristică, Psalmul 23 vorbește despre suirea celui nevinovat în muntele Domnului, prefigurând și Învierea Mântuitorului.

Mai multe descoperiri arheologice ale secolului trecut au facilitat, însă, o înțelegere mai profundă a contextului religios în care a apărut acest text și, în consecință, a mesajului pe care îl transmite. În cele ce urmează, vom descoperi felul în care cuvintele acestui psalm constituie, la un nivel de bază, o critică aspră la adresa credințelor religioase păgâne ale vecinilor canaaneni, fenicieni sau sirieni ai Israelului antic.

Psalmul 23 ia în derâdere narațiunea pe care popoarele levantine au creat-o pentru a-și justifica practicile religioase păgâne și falsa închinare. O amplă expunere a cadrului religios în care textul discutat a apărut este necesară îna­inte de explicarea acestuia. Chiar și o lectură superficială a Vechiului Testament ni-l înfăți­­-ș­ează pe Baal, al cărui nume înseamnă „domn” sau „stăpân”, ca fiind zeitatea principală venerată de popoarele din Orientul antic. Cultul lui este deseori condamnat în paginile Scripturii, mai ales când constituie o amenințare la adresa închinării datorate lui Iahve, Dumnezeul lui Israel. Nu doar în Vechiul Testament este privit Baal ca un personaj ostil. În vremea Mântuitorului, unul din titlurile acestuia reprezenta deja un nume al diavolului. Denumirea de Beelzebul, căpetenia demonilor menționată în Noul Testament (Matei 12, 24; Luca 11, 15), provine din titulatura Baal-Zebub, versiunea acestui zeu venerată de filistenii din cetatea Ecron (IV Regi 1, 2-3).

Mitul succesiunii

În ciuda apariției frecvente a acestui personaj în literatura biblică, miturile și povestea sa au rămas în mare parte necunoscute până în veacul precedent. Schimbarea a venit în urma descoperirilor arheologice prin care un important oraș antic, abandonat încă din secolul al 12-lea î.Hr., a fost regăsit. Săpăturile întreprinse în nordul Siriei între 1929 și 1970 au scos la lumină vechiul oraș-port Ugarit și, odată cu el, mai multe tăblițe de lut cu scriere cuneiformă. Inscripțiile descifrate și traduse expun o amplă narațiune, cunoscută acum ca Ciclul lui Baal, narațiune ce înfățișează ascensiunea acestui zeu în panteonul canaanean, unanim recunoscut în Orientul antic (pr. prof. Athanase Negoiță, Gândirea feniciană în texte, Editura Științifică și Enciclopedică, 1979).

Există un element foarte important care trebuie avut în vedere pentru înțelegerea potrivită a poveștii lui Baal și a răspunsului oferit de Psalmul 23, anume mitul succesiunii. Acesta este un principiu prezent în toate narațiunile mitologice ale lumii antice și constă în ideea existenței unui zeu suprem care conduce un panteon, dar care este înfruntat și răsturnat de un alt membru al panteonului, fiind răpus sau îndepărtat și pierzându-și domnia. Ciclul lui Baal îmbrățișează acest mit, relatând cum zeul se revoltă împotriva conducătorului curent al panteonului, îl ucide și îi uzurpă tronul. Cel mai cunoscut exemplu al mitului este, fără îndoială, oferit de panteonul grec, condus pe rând de Uranus, Cronos și Zeus.

În Ciclul lui Baal, protagonistul se revoltă inițial împotriva lui Yam-Nahar, zeul mării și al râurilor și conducător al zeilor canaaneni. În urma unui efort considerabil, reușește să își distrugă rivalul și obține stăpânirea celorlalte divinități, care i se supun. În continuare, Baal își construiește pe Muntele Sapon (Țafon), cunoscut ulterior și ca Muntele Nordului, un palat demn de noua sa statură. Spre finalul ciclului, intră în conflict cu Mot, zeul morții și al lumii subpământene, însă este ucis și aruncat în locuința morților, șeolul. Cu toate acestea, Baal revine, îl învinge pe Mot și își recapătă domnia.

Cum să înțelegem mitul?

Ciclul lui Baal înfățișează, așadar, câteva mituri care spun povestea ascensiunii sale în vârful ierarhiei divine. Psalmul 23 oferă o variantă alternativă a acestei relatări, însă este important să înțelegem faptul că, pentru autorii psalmului și ai celorlalte texte biblice, aceste mituri nu reprezintă ficțiune, ci încercări de deformare a realității. Părintele Stephen de Young, autor al volumului de teologie biblică The Religion of the Apostles, pledează pentru înțelegerea mitului ca fiind povestea realităților spirituale care stau la baza evenimentelor din lumea materială. Pe această linie, versiunea autentică și completă a evenimentelor care au marcat istoria omenirii este cea regăsită în paginile Sfintei Scripturi, care ilustrează realitățile lumii spirituale și interacțiunile ei cu lumea văzută. Înțelese în această cheie, numeroase texte biblice, inclusiv Psalmul 23, nu constituie simple paralele cu alte mitologii ale Orientului antic, nu sunt influenţate de acestea şi nici nu conţin un limbaj preponderent alegoric, ci corectează versiunile false ale istoriei lumii văzute şi nevăzute, propagate de narațiunile păgâne. Autorii Sfintei Scripturi au înțeles că toate mitologiile Antichității reprezintă deformări ale adevărului și încercări de justificare a venerării unor dumnezei străini, diferiți de Iahve, Dumnezeul cel Viu, revelat poporului ales în Vechiul Testament. În cazul lui Baal și al celorlalte zeități echivalente, închinarea adusă lor constituie venerare a diavolului. Acest lucru reiese și din faptul că Sfântul Ioan Teologul identifică, în Cartea Apocalipsei, Altarul lui Zeus din Pergam cu „scaunul satanei” (Apocalipsa 2, 13).

Diavolul sub acoperire

În lumea antică, exagerarea victoriilor militare ale unui rege reprezenta o obișnuință. Spre exemplu, în Egipt, ilustrațiile de pe pereții Templului lui Amon-Ra din Karnak și ai Ramesseumului expun cu emfază triumful faraonului Ramses al II-lea în Bătălia de la Qadesh (1274 î.Hr.). În realitate, egiptenii fost nevoiți să încheie un tratat de pace favorabil Imperiului Hitit (Robert Chadwick, First Civilizations: Ancient Mesopotamia and Ancient Egypt, Equinox Publishing, 2005). Într-o manieră similară a fost receptat și înțeles de autorii Sfintei Scripturi, dar și de toți drepții Vechiului Testament, Ciclul lui Baal, a cărui poveste circula fără îndoială în Israelul antic. Astfel, conținutul lui a fost văzut ca o încercare a diavolului de a-și prezenta povestea ca pe o victorie, ca pe un succes în revolta sa împotriva lui Dumnezeu. Biblia ne prezintă răzvrătirea diavolului față de Dumnezeul Preaînalt ca pe un eșec total, mitul succesiunii fiind absent. Capitolul 3 din Cartea Facerii, dar și pasaje din Cărțile Profeților Isaia (14, 12-15) și Iezechiel (28, 13-19) vorbesc despre căderea diavolului pe care îl înțeleg a fi un serafim sau un heruvim care, în invidia și trufia sa, a încercat să ocupe tronul lui Dumnezeu aflat pe muntele cel sfânt și a fost aruncat de Acesta pe pământ, domnind peste șeol și stăpânind doar puterea morții. Textul biblic are în vedere și concepția potrivit căreia zeii locuiesc pe vârfurile unor munți precum Hermon, Sapon sau Olimp. În paginile Scripturii, Dumnezeu Se arată în slava Sa, în momente-cheie din istoria mântuirii, pe diferiți munți, spre exemplu Sinai, Sion sau Tabor. Identificarea lui Baal cu diavolul este facilitată și de Isaia 14, 13, care ilustrează ambiția sa de a-și așeza tronul pe muntele cel sfânt, în partea de miazănoapte (nord), lucru pe care îl reușește în mod fictiv, în narațiunea din Ciclu, când se stabilește pe Muntele Nordului - Sapon. Scriptura arată cum Dumnezeu îl aruncă pe cel potrivnic în iad, în locuința morților, însă acest adevăr e îndulcit și distorsionat de mitul care relatează înfruntarea dintre Baal și Mot, zeul morții și al lumii htoniene.

Ficțiune versus realitate

Psalmul 23 reprezintă, așadar, răspunsul pe care Dumnezeu, prin autorul biblic, îl oferă falselor mituri întâlnite în Ciclul lui Baal. Primele versete ne transmit faptul că lumea și toți locuitorii ei aparțin lui Iahve, întrucât El a întemeiat pământul pe mări (yam) și l-a așezat pe râuri (nahar). Nu Baal l-a înfruntat pe Yam-Nahar, ci Domnul Însuși, la crearea lumii, a separat apele și le-a despărțit de uscat cu puterea Cuvântului Său. Dumnezeu nu înfruntă în luptă apele, elemente primordiale ale haosului pentru omul antic, fiindcă ele se supun poruncilor Sale în mod imediat și repetat (Facerea 1, 6-10; Ieșirea 14, 21; Iosua 3, 15-17). Yam și Nahar, zeii apelor, sunt ilustrați deseori și în icoana Botezului Domnului sub forma a două figuri purtate de creaturi acvatice care se îndepărtează cu teamă de Mântuitorul Hristos, pe Care Îl recunosc a fi Dumnezeu. Aceeași idee este prezentă și în textele liturgice ale marelui praznic. Psalmul continuă, în versetele 3-6, cu descrierea celui care poate urca în muntele Domnului, în prezența slavei Lui. Diavolul nu mai este capabil de acest lucru, datorită invidiei, împotrivirii și neputinței de a se pocăi. În schimb, omul poate „sta în locul cel sfânt al Lui” dacă este „nevinovat cu mâinile și curat cu inima”. Oricine este vrednic va primi binecuvântare și milostenie de la Domnul, iar aceste daruri se vor perpetua în veșnicie. Primul verset al psalmului, „al Domnului este pământul și plinirea lui; lumea și toți cei ce locuiesc în ea”, este rostit în rânduiala înmormântării în momentul coborârii în pământ a sicriului cu trupul celui adormit și constituie o afirmație sfidătoare la adresa diavolului, căruia i se transmite că nu mai are nici o putere asupra celui adormit în Domnul. Cei drepți nu îi aparțin, fiind destinați Împărăției și prezenței lui Dumnezeu pe care diavolul le-a pierdut din invidie. Mergând pe aceeași linie, ultimele versete ale psalmului descriu asaltul lui Dumnezeu Însuși asupra porților iadului reprezentate de palatul celui viclean.

În Ciclul lui Baal, atmosfera creată de tensiunea dintre protagonist și Yam-Nahar este marcată de mesajele pe care cei doi zei și le transmit reciproc, prin intermediul unor îngeri. În urma unei ultime amenințări și porunci, zeii care îl susțin pe Baal sunt intimidați și se supun lui Yam-Nahar, plecându-se îndată cu frică. Mânios, Baal susține un discurs plin de zel în care le cere celor care i-au fost alături să nu se teamă: „Ridicați, zei, capetele de la genunchi, de la jilțurile voastre!” După ce își îmbărbătează apropiații, îi ucide pe mesageri și pleacă să îl înfrunte pe Yam-Nahar. Cuvintele exacte ale îndemnului lui Baal sunt oglindite în versetele 7 și 9 ale Psalmului 23, dar primesc un nou sens: „Ridicați, căpetenii, porțile voastre și vă ridicați porțile cele veșnice și va intra Împăratul slavei”. Domnul năvălește asupra palatului lui Baal, aflat nu pe muntele Sapon, ci în locuința morților, în iad, returnându-i batjocoritor cuvintele în timp ce îi ia diavolului puterea morții și îi eliberează pe drepții aflați în stăpânirea sa. „Împăratul slavei, Domnul Cel tare și puternic, Domnul Cel tare în război” (Psalmul 23, 8), distruge porțile iadului și îi aduce pe cei vrednici alături de El.

În interpretarea creștină, Psalmul 23 a fost văzut întotdeauna ca prefigurând Învierea Mântuitorului Hristos. Pogorârea Sa la iad (Matei 12, 29), ilustrată atât în icoana Învierii, cât și în majoritatea textelor liturgice închinate marii sărbători, reprezintă împlinirea cuvintelor acestui text vechi-testamentar. Nu întâmplător, Psalmul 23 este întâlnit în cultul divin ortodox în rânduiala înmormântării preoților și a diaconilor de mir și în rugăciunile de pregătire pentru primirea Sfintei Euharistii. În unele tradiții, în cadrul slujbei Învierii, după citirea Evangheliei în afara bisericii, versetele 7-10 reprezintă dialogul dintre preotul care bate în uși și o persoană rămasă în interior. În plus, în tradiția iudaică, acest psalm era cântat de leviți în prima zi a săptămânii, duminica (diac. Alexandru Mihăilă, „În multe rânduri și în multe chipuri”. O scurtă introducere ortodoxă în Vechiul Testament, Editura Doxologia, 2017). Utilizarea lui în aceste rânduieli liturgice reprezintă dovada faptului că Tradiția vie a Bisericii a păstrat și propovăduit neîncetat adevărurile conținute în Sfânta Scriptură.

Așadar, prin cultul Bisericii Ortodoxe a fost conservat și răspândit mesajul fundamental al acestui psalm, acela că prin Învierea Mântuitorului Hristos iadul a fost prădat, diavolul a pierdut stăpânirea morții, iar cei credincioși Domnului au fost așezați alături de El, în paradis. Descoperirea, după trei milenii, a unor tăblițe de lut și a poveștii pe care o reprezintă nu alterează înțelegerea acestui text biblic, ci oferă contextul prin intermediul căruia ceea ce s-a crezut și propovăduit de la început capătă o nouă dimensiune: „Pogorâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului și ai sfărâmat încuietorile cele veșnice, care țineau pe cei legați, Hristoase; iar a treia zi, precum Iona din chit, ai înviat din mormânt” (Cântarea a 6-a, Canonul Învierii).