Scoarțele moldovenești, cărări peste veacuri

Începând din această lună, la Muzeul Etnografic al Moldovei pot fi admirate din nou piese rare, din colecția de scoarțe aflată în depozitele instituției, într-o expoziție cu caracter permanent, de mare valoare patrimonială, intitulată „Grindare, păretare, scoarţe. Poveşti ţesute“. Ultima formulă de expunere de acest tip a fost organizată de muzeul ieșean în anii ‘80 ai secolului trecut. 

După ani întregi în care Muzeul Etnografic al Moldovei a trecut prin numeroase etape de refacere, în cadrul procesului de restaurare a clădirii Palatului Culturii din Iași, spațiile sale au fost treptat reamenajate din punct de vedere expozițional, cu piese care nu au mai fost văzute de publicul larg. Expozițiile „Muncile cotidiene” (destinată ocupațiilor rurale), „Sărbătoarea în comunitate”, „Sărbătoarea în familie” spun acum, prin bogatul lor inventar, poveștile traiului în comunitate din Moldova istorică. 

La 1 noiembrie, muzeul a mai inaugurat o expoziție cu caracter permanent, dedicată textilelor de interior, care valorifică piese fabuloase din colecția de peste 700 de scoarțe păstrată în depozite. Vernisată în Sâmbăta Moșilor de toamnă, când în Moldova se dau „moșii pe pământ” de sufletul celor adormiți, expoziția „Grindare, păretare, scoarţe. Poveşti ţesute“ a fost și un mod de a cinsti memoria dibacelor țesătoare moldovence, dar și a muzeografilor care au făcut teren greu în căutarea acestor piese, pe care le-au achiziționat pentru Muzeul Etnografic al Moldovei, salvând astfel nu doar țesături valoroase, ci și fragmente din identitatea culturală a unei regiuni. 67 de exponate - covoare de zestre, păretare, grindare, lăicere, scoarțe și scorțici, cum li se zice în Bucovina - restaurate și așezate pe simeze după munca de șase luni a unei echipe de restauratori și muzeografi, vor putea fi admirate cel puțin până în vara anului viitor de vizitatorii care ajung la Muzeul Etnografic de la Palatul Culturii din Iași. „Problema expunerii unui obiect care stă în depozit o perioadă mare este că trebuie făcut expozabil. Pentru specialist este valoros, indiferent de cum arată. Dar publicul trebuie să plece de aici cu o imagine foarte bună despre obiectul respectiv. Asta presupune și investiție financiară, și investiție în resursa umană, specialiști care restaurează”, a explicat Victor Munteanu, șeful Muzeului Etnografic al Moldovei.

Piesele expuse reprezintă doar a zecea parte din impresionanta colecție aflată astăzi în depozitele muzeului. Acestea provin din toate zonele etnografice ale Moldovei și au ajuns piese de patrimoniu grație eforturilor muzeografilor care au făcut cercetări etnografice în teren, dar și donatorilor, care, în decursul celor 76 de ani de la înființarea muzeului, i-au îmbogățit zestrea. „Așteptam de mult repornirea expo­ziției permanente a Muzeului Etnografic al Moldovei. Cred că această expoziție va fi una de succes pentru toți cei care o vor vizita, pentru că li se va spune povestea nașterii acestor scoarțe și legătura lor cu acea mare categorie a spațiilor care a intrat în patrimoniul mondial imaterial UNESCO. Ceea ce vedem noi aici, să nu uităm acest lucru, este parte a patrimoniului umanității”, a apreciat dr. Virgil Nițu­lescu, directorul Muzeului Țăranului Român din București, prezent la vernisaj.

Pe scoarțe s-au scris povești adevărate

Formula expozițională propusă de muzeografi ține cont atât de aria geografică din care provine țesătura, cât mai ales de potrivirea cromatică a pieselor alese. Acestea sunt realizate fie la gherghef (război de țesut vertical), în vechile ateliere mănăstirești, fie țesute în casă, la stative (război orizontal), de femei, în lungile și asprele ierni moldovenești. Grație numărului mare de exponate, este cea mai amplă expoziție de scoarțe amenajată în muzeul ieșean. „Din punctul de vedere al funcționa­lității lor, scoarțele se împart în: lăicere, păretare, «scoarțe», «scorțică». Lăicerele sunt scoarțe fără chenar, ce ating ca înălțime 80-90 cm, iar ca lungime până la 4 m. Denumirea de lăicer este un derivat al cuvântului laviță – mobilă din interiorul țărănesc, pe care se așază scoarța, așa după cum păretarul, «palitarul», își trage numele de la faptul că era un lăicer ce se fixa pe perete. «Scorțarul» (n.r. – grindarul) este un lăicer ce ornamenta grinda aflată deasupra patului, în interiorul țărănesc tradițional din zona Rădăuți”, explică etnologul Emilia Pavel, cea care a pus bazele colecţiilor de port popular, scoarţe şi ţesături, precum şi măşti populare din cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei, achiziționând multe dintre piesele din patrimoniul acestui muzeu, în studiul „Colecţia de scoarţe a Muzeului Etnografic al Moldovei Iaşi”, publicat în 1975 în Revista muzeelor și monumentelor.

Cea mai veche piesă din expoziție datează din secolul al 18-lea, este decorată cu o splendidă reprezentare a pomului vieții și a fost țesută la gherghef de măicuțele de la Mănăstirea Socola din Iași. „Pomul vieții este pomul din mijlocul raiului, păsările sunt sufletele noastre, iar florile și fructele sunt faptele noastre. Pomul vieții este pomul răsplătirii, pe care îl primim în rai pentru faptele noastre bune. Acest pom îl vedem și azi în orice cortegiu de înmormântare din Moldova”, a explicat muzeograful Eva Giosanu, curatorul expoziției.

Dincolo de demersul științific, de restaurare și revalorizare a unor piese de patrimoniu, expoziția este și o caldă și plină de sensuri invitație la a fi părtașii propriei noastre moșteniri culturale. Căci în chenarele atent trasate ale scoarțelor ni se relevă satul în întregul lui, așa cum a fost, dar și un anumit tip de gândire, o poziționare a omului vechi în raport cu natura, cu cei din jur și cu propriul suflet. O lume încifrată în simboluri și motive, pe care bunicile și mamele noastre știau a le închipui numai din fire de lână. Iar acest cifru n-are nevoie de sisteme sofisticate pentru a fi decodat. E suficient să zăbovim în fața unei scoarțe, să ne lăsăm cuprinși de poveste, iar senzorii memoriei noastre afective o vor înțelege pe de-a-ntregul. 

Angoase și frici, dragostea și dorurile, viul sub toate formele lui, jalea și durerea, muncile omului simplu, uneltele lui, războiul și pacea - toate au încăput pe aceste „punți” de lână așternute peste timp. Când ițele nu s-au încurcat, s-au putut țese poveștile neamului. Și la război, și în istorie. Pentru că viețile de odinioară, așa cum le-au înțeles femeile, nu s-au scris cu tocul, pe hârtie, în tomuri înalte, ci cu urzeală și chin, pe valurile parcă fără de capăt muncite în stative. Un univers pe care l-am primit de-a gata, dar pe care suntem cu toții datori a-l ține mereu viu, admirându-l, povestindu-l, amintindu-l și altora. Ca să nu uităm niciodată cum să străbatem dinspre „azi” spre „a fost odată” cărările sufletului, ale satului, ale neamului din care ne tragem. Fiindcă, așa cum cu multă sensibilitate a subliniat dr. Petru Vicol, directorul Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală din Chișinău, la vernisarea expoziției de la Iași, „în spatele fiecărei scoarțe, de fapt este istoria unei familii, istoria unei așezări și, în final, istoria țărilor noastre - a României și a Republicii Moldova”.