Sfântul Cuvios Dometie de la Râmeț sau despre adierile sfințeniei născute din milostivire

Cuviosul Părinte Dometie, născut în 13 octombrie 1924, trecea la Domnul în miezul verii, într-o zi de duminică, 6 iulie a anului 1975, la vârsta de 50 de ani. Proclamarea canonizării locale și întâia sărbătorire în calendar, iată, au avut loc tot într-o zi de duminică, 6 iulie, și la exact 50 de ani de la scumpa sa mutare din această lume (cf. Psalmul 115, 6). Într-un 6 iulie (1949) lăsase și casa părintească spre a se adăuga obștii monahale pe care Părintele Arsenie Boca se străduia să o închege la Prislop. Un dublu jubileu, de asemenea neplănuit omenește, s-a arătat și cu prilejul trecerii sale în rândul sfinților, în iulie 2024, când s-a împlinit un veac de la naștere.

Începând cu anul 1972, protosinghelul Dometie Manolache urmează studii de doctorat la Institutul Teologic de grad universitar din București, pe care în 1949 îl finalizase cu calificativul „Excepțional”, după cum isprăvise și la Seminarul de la Buzău, ca șef de promoție în 1945. În privința strădaniei sale la învățătură au rămas mărturii concrete inclusiv de la un distins ierarh, care spunea despre prietenul și fostul său coleg de studenție, că „învăța cumplit”.

Dometie, călugărul smerit, dar cu merite excepționale la învățătură

Pe lângă dragostea sa pentru aprofundarea teologiei și prestigiul Părintelui Stăniloae, ales ca îndrumător al tezelor de licență și doctorat, un imbold sau chiar mai mult pentru a-și relua studiul de școală la două decenii după absolvirea facultății l-au constituit sfatul și stăruința aceluiași vechi prieten - ierarhul Antonie Plămădeală (1926-2005) - care deja ­plinise un important parcurs academic, fiind ales Episcop-vicar patriarhal, în 1970, și rector al facultății între 1971 şi 1974. Cu mai bine de 20 de ani în urmă, în august-septembrie 1949, ca tineri licențiați în Teologie, împărțiseră aceeași zi de hirotonie și apoi de primire a călugăriei sub stăreția viitorului Sfânt Arsenie, la hramul Mănăstirii Prislop, de Înălțarea Sfintei Cruci. Peste ani, fratele de cruce întru botezul călugăriei, ce avea să devină Mitropolit al Ardealului (1982), așternea o rugă de suflet în epitaful crucii de la Râmeț (1975): „Părinte Atotputernic, Tu, Care l-ai chemat la Tine, miluiește-l pe el și pe noi, obștea lui, care i-am ridicat această cruce întru pomenire veșnică, până când vom fi iarăși împreună în Împărăția Ta, turma și Păstorul”. Acolo, la mormânt, în august 1993, îndată după marea sărbătoare a Adormirii Maicii Domnului, aceluiași bun prieten i s-a ivit prilejul de a-i săvârși o slujbă de pomenire din însuși îndemnul și în prezența Patriarhului Ecumenic Bartolomeu.

Noi, cei de astăzi, privind în urmă avem bucuria de a observa cum Își cinstește Dumnezeu prietenii, cum se împlinește cuvântul psalmistului, că „minunat este întru sfinții Lui” (Psalmii 67, 36). O binecuvântare și o uimire înseamnă să te întâlnești și cu orice au lucrat sfinții în viața lor, mai ales când ne-au fost și contemporani.

Dintre articolele publicate de Părintele Dometie Manolache în revistele bisericești centrale, în timpul studiilor postuniversitare, întâiul a apărut în revista Ortodoxia a Patriarhiei Române (2/1974, pp. 262-272), sub titlul „Temeiuri ale slujirii în dogma Sfintei Treimi și a Răscumpărării”, fiind la bază o lucrare de seminar susținută în cadrul pregătirii doctoratului în teologie, alcătuită sub îndrumarea Părintelui prof. Dumitru Stăniloae, care a dat și avizul pentru publicare.

Selecția textului din acest articol o propunem a fi în relație cu titlul liturgic primit în Biserică - „cel Milostiv” - exact la jumătate de veac de la fericita adormire în Domnul a autorului. Prin uimitoarea rânduială a lui Dumnezeu a fost canonizat deodată cu îndrumătorul său academic, Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, pe care îl și citează cel mai des în notele studiului, alături de alți teologi români, precum dogmatistul Nicolae Chițescu, Episcopul Antonie Plămădeală, părintele Constantin Galeriu, prof. Constantin C. Pavel, pr. Vasile Mihoc și pr. prof. Petru Rezuș. O legătură duhovnicească în plus cu profesorul său trebuie să fi fost și prin monahia Rafaela, nepoată a Părintelui Stăniloae, călugărită în obștea Râmețului la începutul anilor ’70.

Cunoașterea religioasă se confirmă prin trăire și se activează prin slujirea semenului

În continuare redăm unele pasaje din osteneala de cercetare și scris a studentului-doctorand de atunci: „Biserica îndeamnă pe slujitorii și credincioșii ei la slujirea aproapelui, prin cuvintele Mântuitorului: «Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăția cerurilor, ci acela care va face voia Tatălui Meu Cel din ceruri» (Matei 7, 21). […] Răsăritul ortodox a făcut din cunoaș­terea religioasă un proces deosebit de complex, la care iau parte toate funcțiunile sufletești. «Cu­noaș­terea religioasă trebuie să treacă neapărat prin inimă, adică prin trăire și să se activeze în slujire efectivă, hrănind pe cel flămând, adăpând pe cel însetat, primind pe cel străin, îmbrăcând pe cel gol, cercetând pe cel bolnav (cf. Matei 25, 35-36). În acest chip cu­noaș­terea devine viață sufletească și viața sufletească devine cunoaș­tere; trăim cunoscând și cu­noaș­tem trăind […]». În vremea noastră, datorită unei mai sensibile conștiințe sociale «slujirea a ajuns să constituie unul din capitolele principale ale teologiei creștine contemporane, cu impli­cații din ce în ce mai profunde, în cele mai variate aspecte ale vieții bise­ricești […]»; slujirea, văzută azi în mod cu totul clar, ca făcând parte ființial din Biserică, își trage seva din dogme. Însuși Mântuitorul, conținutul central al dogmelor, Se dă pe Sine chip de adevărată slujire zicând: «Care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru (Matei 20, 26); Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți (Marcu 10, 45); Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul ce slujește (Luca 22, 27); Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi» (Matei 11, 28). Toate aceste texte arată câtă putere de dăruire și slujire adevărată cuprinde chipul Mântuitorului care Se făgă­duiește că va fi cu noi în această asociere de slujire până la sfârșitul veacurilor (cf. Matei 28, 20). […] «Slujirea prin faptele iubirii constituie o solidarizare morală a tuturor creș­tinilor și a fost socotită universală dintru început. Slujirea specială a apostolilor și slujirea sacramentală și pastorală a preoției care are în vedere, pe rând, evenimentele vieții omenești și sfințirea lor în vederea mântuirii, produc ca efect slujirea prin fapte, care are caracter de per­manență, de continuitate». […] Învățătura că Dumnezeu este unul în ființă și întreit în persoane formează dogma specifică crești­nismului, ea stând la baza tuturor simbolurilor de credință și condiționând toate adevărurile creștine. Nimic nu se cinstește și nu se proslăvește mai mult în toate învățăturile și cântările Bisericii ca dogma Sfintei Treimi, ea fiind expresia prin excelență a comuniunii între cre­dincioși și a dragostei reciproce între toți semenii laolaltă. […] Cel mai de seamă temei de slujire pe care ni-l oferă dogma Sfintei Treimi este porunca cea nouă dată de Mântuitorul, de a trăi credin­cioșii în iubire unii cu alții și față de toți semenii lor, fără deosebire. Dumnezeu fiind iubire (cf. 1 Ioan 4, 8), numai cel care trăiește și rămâne în iubire «rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el» (1 Ioan 4, 16). Această aspirație de a trăi în iubire duce pe credincios la «omul cel duhovnicesc» descris de Sfântul Apostol Pavel, care și-a răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele, nemaifiind iubitor de mărire deșartă […]. Prin iubire credinciosul ajunge la desăvârșire, la viața de comuniune. […] Sfinții Părinți, preocupându-se de trăirea creștinilor în comuniune, aveau înaintea feței lor mereu chipul de comuniune treimică. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: «Iată prietenie, când cineva nu socotește ce e al său ca al său, ci ca apar­ținând aproapelui, iar ce e propriu al aproapelui socotește ca al său, când unul cruță viața celuilalt ca pe a sa proprie, iar acela îi răspunde lui cu aceeași afecțiune». […] Mântuitorul a lăsat prin slujirea Sa, celor care Îi urmează, modelul și îndemnul la slujire, arătând că mare nu este cel servit, ci acela care servește. De aceea Biserica cu slujitorii ei, urmând exemplul Întemeietorului, trebuie să slujească fiilor ei prin darurile primite. […] Prin cunoașterea temeiurilor de slujire ce izvorăsc din dogma Sfintei Treimi și din cea a răscumpărării, puterile credinciosului cresc și sunt îndrumate la lumina încrederii și a aprobării generale, a îm­pre­unei-sfătuiri care nu greșește așa de ușor ca de unul singur. Viața umană modelată după chipul de comuniune treimică duce la viața de comuniune desă­vârșită, transformându-i pe credincioși, făcându-i mai buni, mai drepți, mai plini de iubire, mai folositori lor înșiși și semenilor lor și eliberându-i de atitudinile egoiste, care aparent le sunt de folos, dar în realitate le dăunează”. „Cel ce va face și va învăța, acela mare se va chema...”

Aceste învățături și altele, tot ce ne-a lăsat moștenire pe hârtie Părintele Dometie, cu siguranță a fost mai întâi împlinit în viața sa cu asupra de măsură, realitate sacră ce astăzi ni-l și amplifică până la dimensiunea promisă de Mântuitorul: „Cel care va face și va învăța, acela mare se va chema în Împărăția cerurilor” (Matei 5, 19). În 1980, la cinci ani după trecerea din această lume, Patericul Românesc consemna convingerile arhimandritului Dometie Manolache de la Râmeț: „Nu este lucru mare a face școală și a spune multe cuvinte. Dumnezeu cere de la noi fapte bune și inimă curată […]. Dacă aș putea să-mi revăd tot scrisul meu l-aș rezuma la o singură frază: Crede, nădăjduiește, sme­rește-te și iubește pe Iisus Hristos! În puterea acestor cuvinte stă toată taina mântuirii și fericirii noastre”.

În sfârșit, dacă este îngăduit în aceste rânduri, mai sugerăm și o paralelă între deshumarea osemintelor sale, din primăvară, și scoaterea la lumina Ziarului ­Lumina de Duminică a fragmentelor de articol din brazda paginilor revistei Ortodoxia a Patriarhiei Române, al cărei prim număr oficial (Ianuarie-Martie 1949) apărea în același an, când tânărul Stelian Manolache îmbrăca haina monahală la Prislopul Sfântului Cuvios Mărturisitor Arsenie. Precum semințele bune și bine semănate, unele trupuri de buni creștini stau în pământ „cu dobândă”. După o vreme, firescul biologic rămâne în glie, iar ce îngăduie Dumnezeu prin iconomia Sa este cules ca rod păstrat și sfințit prin lucrarea harului Duhului Sfânt care ridică materia obișnuită a trupului la treapta de sfinte moaște. Prin cunoașterea și împlinirea povă­țuirilor Sfântului Cuvios Dometie cel Milostiv, prin rugăciunea și închinarea la sfintele sale moaște care de acum ne vor întâmpina în lăcașul vetrei duhovnicești de la Râmeț, fie ca Preasfânta Treime, izvorul a toată milostivirea, să rodească în noi cât mai mult din lucrarea bu­nătății arătate în viața acestui nou sfânt român!