Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, flacără a teologiei și chip al blândeții

Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae este unul dintre luminoasele chipuri ale Ortodoxiei românești, model de teologhisire, blândețe, iubire și mărturisire, un stâlp al teologiei în vremuri de încercare. Viața și opera sa reprezintă o mărturie că sfințenia nu este rezervată timpurilor vechi sau unor figuri îndepărtate, ci poate străluci și în mijlocul zbuciumului contemporan, atunci când omul își ancorează întreaga ființă în Dumnezeu.

Părintele Stăniloae a unit în sine adâncimea teologiei cu trăirea smerită, cunoașterea patristică cu rugăciunea neîncetată, suferința cu răbdarea și iubirea necondiționată. Scrierile sale nu sunt simple exerciții academice, ci mărturisiri vii născute dintr-o inimă mistuită de dorul după Hristos. Întreaga sa teologie are ca centru iubirea, nu ca noțiune abstractă, ci ca realitate vie, ca mod de existență. El nu a teoretizat iubirea, ci a trăit-o, a slujit-o, a întrupat-o în cuvânt, în rugăciune și în suferință.

Viața Sfântului Preot Dumitru Stăniloae a fost o Golgotă tăcută. După o formare intelectuală riguroasă și după ani de slujire la Catedra de Teologie Dogmatică, regimul comunist l-a arestat și l-a întemnițat la Aiud, pentru curajul de a gândi liber și a trăi ortodox. În temniță, în loc să se frângă, a continuat să se roage, să traducă în minte pagini de Filocalie, să adâncească în tăcere comuniunea cu Dumnezeu. A fost un martor tăcut al adevărului, asemenea sfinților mărturisitori din vechime. După eliberare, nu a vorbit despre sufe­rin­țele sale, nu a căutat milă sau recunoaștere, ci s-a întors la munca sa cu aceeași smerenie, dedicâ­ndu-se cu și mai multă ardoare teologiei și formării duhovni­cești a tinerilor.

Cei care l-au cunoscut îndeaproape mărturisesc că blândețea era una dintre trăsăturile lui esențiale. Nu era o blândețe slăbănogită, ci una plină de putere lăuntrică, izvorâtă din comuniunea cu Dumnezeu. Nu vorbea mult, dar fiecare cuvânt rostit avea greutate, pentru că venea din adâncul inimii. Nu ridica vocea, dar liniștea celor din jur era o mărturie că prezența lui impunea prin pace. Vrednicul de pomenire Mitropolitul Bartolomeu Anania spunea despre el că „avea o noblețe care izvora nu dintr-o distanțare academică, ci dintr-o adâncă blândețe. Era unul dintre foarte puținii oameni care reușeau să te facă să te simți iubit doar prin prezența lor”.

Părintele Stăniloae nu făcea teologie pentru glorie personală sau afirmare publică, ci ca pe o lucrare sfântă, slujitoare, ca pe o formă de rugăciune. Spunea adesea: „Nu poți scrie despre Dumnezeu fără să te rogi. Altfel, cuvintele sunt goale”.

Traducerea Filocaliei, una dintre cele mai impresionante opere teologice din spațiul românesc, nu a fost un simplu demers editorial, ci un act de credință și de iubire. Fiecare filă tradusă a fost însoțită de post, rugăciune și evlavioasă lacrimă. Pentru el, Sfinții Părinți erau vii, prezenți, prieteni ai sufletului său, iar limbajul lor devenea hrană duhovnicească pentru poporul român, prin munca sa neobosită.

Părintele Rafail Noica spunea: „Dacă în Occident teologia înseamnă sistem, în Răsărit înseamnă sfințenie. Părintele Dumitru Stăniloae a fost un sfânt teolog, nu pentru că a scris mult, ci pentru că a văzut mult”. Într-adevăr, în tot ceea ce a scris, nu se simte dorința de a impresiona, ci de a lumina, de a îndruma sufletele către Hristos. În centrul gândirii sale teologice se află comuniunea personală, iubirea ca mod de existență, așa cum o trăiesc Persoanele Sfintei Treimi. Pentru Părintele Stăniloae, omul nu este o ființă izolată, ci o persoană creată pentru relație, pentru comuniune, pentru îndumnezeire prin iubire.

Deși a fost un intelectual de marcă, un profesor universitar, un traducător de excepție, nu a pierdut niciodată simplitatea inimii. Era căsătorit, avea familie, era om între oameni și totuși purta în sine o prezență cerească. Fiica sa, Lidia, spunea într-o mărturisire publică că în casa lor domneau o liniște și o pace care nu veneau din exterior, ci din rugăciunea neîntreruptă a tatălui lor. A fost preot, profesor, martir, dar mai presus de toate, a fost un om al lui Dumnezeu.

Astăzi, mormântul său de la Mănăstirea Cernica a devenit loc de taină, de liniște, de rugăciune. Mulți vin și se roagă în tăcere, aprind o lumânare, își pleacă fruntea și simt binecuvântare. Acolo, în tăcerea pământului, se odihnește un sfânt contemporan, un mărturisitor al iubirii, un părinte care a știut să îmbrace adevărul în blândețe și să unească teologia cu rugăciunea.

Pilda vieții sale este una extrem de actuală. Într-o lume grăbită, nervoasă, fragmentată, Părintele Stăniloae ne învață răbdarea, pacea, așteptarea. Într-o societate a opiniilor dure și a conflictelor, el ne amintește că adevărul se rostește mai bine în iubire decât în ceartă. Cuvintele lui au păstrat mereu lumina blândeții, pentru că izvorau dintr-o inimă luminată de har. El ne-a arătat încă o dată că sfințenia nu este un ideal îndepărtat, ci o chemare concretă, lucrătoare, trăibilă.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, pe care Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae l-a tradus și comentat cu multă dăruire, spunea: „Dragostea este fiica cunoștinței adevărate”. La Părintele Stăniloae, această dragoste era roada unei vieți întregi de nevoință și rugăciune. El nu doar a cunoscut pe Dumnezeu, ci L-a iubit și din această iubire s-a născut o întreagă operă care luminează până astăzi inimile celor care o citesc cu sufletul deschis.

Să-l cinstim nu doar prin cuvinte, ci mai ales prin dorința sinceră de a-i urma pilda. Să învățăm de la el că blândețea este o forță, că iubirea nu este slăbiciune, ci începutul sfin­țeniei și că teologia adevărată se face în genunchi, cu inima arzând. Iar în inimile noastre, cu smerenie să mărturisim și noi, asemenea lui: „Cine Îl are pe Hristos, are întreaga viață”.