Simfonia relaţiei Bisericii Ortodoxe Române autocefale cu statul

Autocefalia este un concept care aparține exclusiv Bisericii Ortodoxe și exprimă unitatea universală în diversitate a Bisericilor locale din ansam­blul creștinis­mului. Organizarea acestei uni­versalități religioase a fost consacrată de Sinoadele Ecumenice ulterioare legalizării creștinismu­lui în Imperiul Roman (325 d.Hr.), care au stabilit egalitatea Bisericilor locale și existența a cinci Patriarhii egale în rang, cu rol canonic primordial.

De-a lungul acestui îndelungat răstimp, prin decizii ale sinoadelor următoare, dar mai ales prin practica istorică, a luat ființă o relație spe­ci­fică lumii ortodoxe între Biserică și stat, exprimată în principiul numit al „simfoniei bizantine”, care a consacrat puterea împăratului ca locții­tor al lui Hristos pe pământ, iar a patriarhului ca partener al basileului pentru organizarea „regatului ceresc” în această lume. Acest principiu se deosebea de cel dezvoltat în Vest, al „cezaro-papismului”, în viziu­nea căruia Episcopul Romei, proclamându-și întâietatea, a preluat titlul împăratului roman, afirmând misiunea sa de a conduce Biserica creștină pe pământ. Aplicarea acestui principiu în lumea romano-catolică a dus, mai întâi, la un conflict secular între papă și împărat, apoi la Reformă și la războaiele religioase ale secolelor 16-17.

Cazul românesc al autocefaliei Bisericii proprii nu este unul singu­lar, fiind regăsit în cadrul tuturor Bisericilor Ortodoxe „locale” din cadrul statelor-națiune apărute în secolul naționa­lismului, dar are caracteristici care îl disting și particularizează.

Cea dintâi este că poporul român a trăit viața creștină constant, având o Biserică autocefală de facto. În pofida dezbaterilor și opiniilor contradictorii, această realitate a fost apărată atât de reprezentanți de seamă ai Bisericii, cât și de conducătorii români din Evul Mediu. Se poate spune chiar că, dacă nu ar fi existat autocefalia Bisericii Române, într-o formă sau alta, ar fi fost amenințată continuitatea de exis­tență a stata­lității românești, după prăbușirea Bizanțului și până la independența de stat a României din 1877. În răstimpul acestor cinci secole de simbioză s-a cristalizat un set de trăsături în relația ce și-a pus amprenta deopotrivă asupra evoluției statului, cât și a Bisericii. Principala este că, prin acțiune comună, a fost posibilă supraviețuirea atât a statalității, cât și a Bisericii Române, și întâi de toate a unei identități de limbă, neam și ci­vilizație, care a făcut posibilă apa­riția României moderne. Pilon esen­țial pentru supraviețuirea statală și consolidarea unei identități etnice, odată cu zorii erei moderne, dezvoltate într-o identitate națio­nală, Bise­rica Ortodoxă a fost o instituție însoțitoare de seamă a poporului român prin secole, asigurând în era pluralismului statal medieval realitatea unității de limbă, cultură și tradiții în spațiul politic românesc. Practic, evoluția istorică a românilor în Evul Mediu nu poate să fie înțeleasă integral în desfășurarea ei fără influența marcantă, uneori decisivă, a Bisericii sale istorice.

Această existență a autocefaliei a permis aplicarea principiu­lui „simfoniei bizantine” în relația stat-Biserică. Mai mult, în anumite etape istorice - cu deosebire imediat după cucerirea Bizanțului de către otomani - s-a remarcat efortul politic al Țărilor Române de a dobândi atribute superioare pentru Bisericile lor, țintind la rangul de Patriarhie, așadar chiar ridicarea rangului statali­tății românești la cel de „împărăție” pe urmele a ceea ce se considera a fi pentru arhetipul statelor ro­mâ­nești, anume imperiul Asăneștilor de la sud de Dunăre, dar cu influență politică majoră, dacă nu decisivă și la nord de fluviu, în secolul al 13-lea.

Dimitrie Cantemir afirma că autocefalia, înțeleasă obiectiv ca in­de­pendență a Bisericilor locale ro­mânești, era un fapt la începutul secolului al 17-lea (întemeierea Mitropoliei Transilvaniei de către Mihai Viteazul, în 1600, este grăitoare pentru statornicia și amintirea, în generațiile suc­cesive, a acestei realități). Ceea ce s-a întâmplat în timpul domniilor fanariote, contrar unor teze excesive referitoare la grecizarea sau subor­donarea completă a Bisericilor românești Patriarhiei Ecumenice, arată că s-a desfășurat o luptă constantă pentru a evita sau sancționa astfel de abateri de la statutul tradițional al autocefaliei bisericești.

Istoric, autocefalia Bisericii Ortodoxe Române a fost asumată democratic, prin decizia statului român modern, în 1863-1864, statul reglementând relațiile cu Biserica prin legi adoptate în Parlamentul țării, care au respectat mereu unitatea de dogmă cu Biserica Ortodoxă Ecumenică. Autocefalia Bisericii noastre a fost premergătoare independenței statului român din 1877, pe care a anunțat-o ca inevitabilă și apropiată. După dobândirea independenței, România a fost proclamată regat, ceea ce îndrituia și asumarea, pe aceeași cale utilizată în chestiunea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, a rangului de Patriarhie. În aprilie 1885, în fața realității istorice ireversibile, Patriarhia Ecumenică a fost nevoită să recunoască autocefalia Bisericii Ortodoxe Române și s-o aducă la cunoștința celorlalte Biserici surori.

Departe de a fi o instituție anexată statului român modern și uti­lizată pentru atingerea scopurilor acestuia, Biserica Ortodoxă Română a rămas credincioasă principiului tradițional al „simfoniei bizantine”, care a călăuzit-o în întreaga sa existență istorică, și s-a asociat voluntar - exprimând voința socie­tății - procesului de formare a statului-națiune român în secolul al 19-lea. Ea a militat în continuare pentru realizarea deplinei unități naționale în deceniile care au urmat. Fără statul român modern, înteme­iat pe tradiția statalității românești medievale, Biserica Ortodoxă Română ar fi fost o instituție oarecare, dacă ar mai fi existat și nu ar fi fost înglobată de alte „Biserici locale” sau atrasă către alte confesiuni; în schimb, împreună cu statul, ea a clădit o Românie a cărei responsabilitate o împărtășește, fiind o proe­minentă prezență în spa­țiul ecumenic ortodox.