Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Un colț de oraș și un sfânt locaș. Istorii de odinioară

Un colț de oraș și un sfânt locaș. Istorii de odinioară

Galerie foto (3) Galerie foto (3) An omagial
Un articol de: Prof. Dr. Dorin Stănescu - 25 Sep, 2020

În 1935, un preot paroh al unei biserici bucu­reștene publica o lucrare monografică, intitulată simplu și frumos „Un colț de oraș și un sfânt lăcaș (Parohia și Biserica Hagiu)”. În cuprinsul acesteia, după o lungă și stăruitoare documentare, era adusă în fața publicului o valoroasă restituire a trecutului unei ilustre biserici din Capitală, dar, mai ales, avea marele merit de a reînvia oameni și fapte de odinioară. Era opera preotului și profesorului Grigore N. Popescu (1901-1961), un om aparte al epocii sale despre care se cuvine să așternem câteva cuvinte.

Preotul Grigore N. Popescu s-a născut în județul Prahova, în localitatea Baba Ana. A urmat Seminarul Teologic din Buzău, iar mai apoi facultățile de Teologie și Litere, cu specializare în istorie. A fost preot la Biserica Hagiu din București, profesor și director al Seminarului „Nifon Mitropolitul”. În paralel a desfășurat o susținută activitate publicistică, lăsând posterității zeci de articole, precum și câteva lucrări despre trecutul Bisericii Ortodoxe Române, dintre care menționăm „Preoţimea română şi întregirea neamului”, „Din trecutul Seminarului Nifon Mitropolitul”. Cărțile și numeroasele sale articole publicate de-a lungul timpului se constituie astăzi în valoroase mărturii documentare ale trecutului neamului nostru, izvoare neprețuite ale istoriei Bisericii Ortodoxe Române.

În prefața monografiei Bisericii Hagiu, preotul Grigore N. Popescu mărturisește ce anume l-a îndemnat spre acest demers: „Datorie sfântă avem noi, preoții, să cercetăm cu luare aminte toa­te aceste amintiri istorice, să ajutăm pe învă­țătorii neamului la stabilirea definitivă a adevărului istoric și cunoașterea trecutului țării și Bisericii noastre. Nu este îngăduit nici unui slujitor al Altarului să nu știe povestea sfântă a locului unde se roagă pentru el și credincioși! Enoriașii trebuie să cunoască viața creștină a părinților. Legătura dintre trecut și prezent, între viața noastră pământească și cea viitoare, prin Biserică se face! […] Istoricul mahalalei și Bisericii Hagiu, unde Bunul Dumnezeu m-a învrednicit să slujesc ca preot și duhovnic, este pentru mine un prinos de dragoste și o datorie de conștiință”. La finalul lucrării, pr. Grigore N. Popescu publica și o anexă în care explica preo­ților, care ar fi dorit să scrie monografiile biseri­cilor ori satelor unde slujeau, pașii necesari unei astfel de întreprinderi, precum și un plan al cuprinsului necesar unui demers monografic.

Pilde ale spiritului filantropic

Pe baza numeroaselor documente aflate în arhivele statului, dar și în arhiva curentă a Bisericii Hagiu, preotul Grigore N. Popescu a putut reconstitui în monografia sa începuturile acestui sfânt locaș și să contureze o imagine a evoluției de-a lungul timpului. Biserica Hagiu își are începuturile legendare în vremea Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, când la marginea Bucureștiului se ridica un schit călugăresc, unde patru călugări trăiau după regulile vieții monastice. Pentru că unul dintre călugări fusese la Sfântul Mormânt, el devenise „hagiu”, cum se spunea pe atunci celor care fuseseră în pelerinaj la Locurile Sfinte ale creștinismului ortodox. De aceea, schitului acestuia mărginaș i s-a dat numele de Schitul Hagiului. Curând, în vecinătatea locașului s-a înjghebat o așezare, o mahala care și-a tras numele de aici.

Realitatea documentară ne arată că, pe la 1765, un boier care exercitase diferite funcții la Curtea domnească, Mihail Băbeanu, se călugărise sub numele de Misail Monahul și fusese ctitorul micului Schit Hagiu. Prin testament, el lăsase întreaga avere schitului, dar pentru ca opera sa să fie dusă mai departe, l-a numit pe nepotul său Panait ca efor al sfântului locaș. Acesta a respectat dorința înaintașului său și s-a îngrijit cu mare dragoste de Biserica Hagiu. La moartea sa, în 1812, Panait Băbeanu a lăsat și el întreaga avere bisericii din mahalaua cu același nume.

În curtea bisericii au fost construite, așa cum era obiceiul timpului, câteva chilii pentru adăpostul unor femei bătrâne și sărace cărora, prin testament, ctitorii le-au prevăzut sume de bani pentru a avea o bătrânețe lipsită de nevoi. Condicile bisericii, așa cum le-a cercetat autorul monografiei, arată că, pe parcursul întregului secol al XIX-lea, o mulțime de familii au donat bani pentru întreținerea bisericii și chiliilor care adăposteau femei nevoiașe și copii orfani. Tudor Croitoru și soția lui, Gherghina, Jupâneasa Maria, Stoian Croitoru și soția Luxandra, Panait Neagu și soția lui, Safta, sunt doar câteva nume uitate azi ale binefăcătorilor acestui sfânt locaș. De altfel, în monografia acestei biserici sunt evocați nu mai puțin de 30 de binefăcători și donatori ai locașului, fragmente ale biografiilor și ale faptelor lor filantropice și sunt redate integral testamentele celor mai importanți ctitori ai bisericii de-a lungul existenței sale.

Cutremurele din 1802 și 1838 au șubrezit zidurile vechii biserici. La 1872, Radu Ștefănescu Cavafu, un negustor înstărit din zonă, a luat inițiativa și a sprijinit refacerea acesteia. În primăvara anului 1872, vechea biserică a fost dărâmată şi în numai doi ani s-a ridicat o alta. Costurile zidirii au fost însemnate pentru acele timpuri, dar cum dragostea oamenilor a fost mare, noua biserică s-a înălțat cu semeție spre mândria locuitorilor din proximitatea ei. Între 1894 și 1930, sub slujirea preotului Dumitru Popescu, Biserica Hagiu și toate clădirile aflate în administrarea sa au fost bine îngrijite, iar numeroase lucrări de modernizare și înfrumu­sețare a locașului de cult au avut loc grație energiei neobositului preot. De altfel, pentru întreaga sa stăruință, preotul Dumitru Popescu a fost decorat cu medalia „Răsplata Muncii” clasa I pentru servicii aduse Bisericii. Această medalie, instituită în anul 1906 de regele Carol I, a fost acordată acelor slujitori ai Bisericii care „vor fi adus servicii însemnate pentru buna stare morală, religioasă, economică și socială, prin scrieri religioase, donațiuni importante în scopuri pioase și religioase, prin exemplu etc.”. Preotul Grigore N. Popescu mărturisea în lucrarea sa: „Îl socotesc ca pe cel mai de seamă paroh pe care l-a avut Biserica Hagiu. Și acest lucru îl spun fără gând de laudă”. Și tot aici consemna că dragostea preotului Dumitru Popescu pentru Biserica Hagiu a fost așa de mare, încât a lăsat prin testament suma de 300.000 de lei pentru organizarea anuală a hramului bisericii, pentru ajutorarea săracilor și pentru pomenirea sufletului său.

Monografia Bisericii Hagiu relevă și un alt aspect interesant al trecutului acestui locaș de cult bucureștean, și anume acela că, în viața comunității, preoții și dascălii de aici au pus mare preț pe învățătură, pe știința de carte, aceasta fiind văzută drept izvor al cunoașterii, educației patriotice a oamenilor. Toate acestea confirmau spusele unui înalt ierarh al veacului al XIX-lea, Mitropolitul Nifon, că „noi avem o patrie, fiindcă am avut un Altar!”. Biserica Hagiu confirma aceste cuvinte. Preoții de aici credeau cu tărie în idealurile naţionale, fiind parte importantă în procesul de evoluție a ţării. Multă vreme statul român nu a putut organiza un învățământ de masă, iar Biserica Hagiu, prin slujitorii săi, a preluat această importantă misiune, astfel că pe lângă clădirea locaşului a funcționat şi o școală.

Privită peste timp, Biserica Hagiu este, precum alte biserici din țară, o ilustrare a spiritului filantropic creștin, căci ea s-a edificat din dragostea unor oameni și din credința lor nestrămutată. Alături de grija față de sfântul locaș, ctitorii, cei mai mulți uitați astăzi, au avut grijă și de semenii lor. Au transmis acest spirit creştin din generație în generație, fiind dovada vie că faptele bune nu sunt uitate niciodată și că ele străbat timpul pentru a fi pilde viitorimii.