„Cu încredere în viitorul ştiinţific şi cu cele mai prieteneşti sentimente.“ Cu un zâmbet blajin, Florin Constantiniu îmi scria apăsat dedicaţia pe ultima sa carte. Era un dar de suflet pe care îl făcea tocmai pentru a-şi împlini rolul său în istorie, aşa cum îl numea. Florin era omul care aducea iubirea acolo unde era neiubirea, liniştea unde domnea agitaţia, încrederea atunci când credeai că n-ai să reuşeşti. Ştia să-ţi fie un adevărat prieten, să glumească, să te dojenească părinteşte, să te îndrume şi să te asculte. Mai mult decât oricât, un om aşa de sensibil nu te făcea să te simţi mic, ci simţeai tu cum în preajma lui deveneai mare. A trăit într-o epocă tristă. Obligat să suporte politruci şi istorici de carton care cu greu stăpâneau limba română, a rămas consecvent crezului său: răspunsul pe care avea să-l dea în faţa Domnului pentru toate câte a făcut. A suferit în tăcere din cauza invidiei unor colegi, a răutăţii şi ticăloşiei unora pe care îi sprijinise dezinteresat. Boala de inimă care l-a încercat nu l-a putut învinge.
De neclintit în rugăciune, cu metanierul strâns la piept, mereu cu candela aprinsă, a scris, a vorbit public despre ofensiva împotriva credinţei din anii stalinismului şi despre similitudinile cu practicile postdecembriste. Nimeni şi nimic nu l-a putut abate din drumul său. A păşit cu încredere spre Împărăţia cea veşnică. Tânărul care în 1955 vorbea în amfiteatrul Facultăţii de Istorie despre Sfântul Ioan Gură de Aur, care se închina când trecea prin faţa bisericii în drumul său spre bibliotecă, care citea cu rigoare vieţile sfinţilor a fost şi rămâne un model. Fără el, microcosmosul istoricilor nu va mai fi niciodată la fel. Vocea lui se va auzi ca un răsunet peste ani. Am pierdut un model, un savant smerit, dar am câştigat un rugător în ceruri.
A vorbit despre Dumnezeu fără să fie cleric. A dorit să-L aducă mai aproape de inimile oamenilor prin cuvintele sale. Dacă îţi lipsea un părinte, ştia să-ţi fie el părinte, dacă aveai nevoie de un prieten drag, nu ezita să-ţi fie alături, dacă aveai nevoie de un profesor, cu tact şi răbdare te îndruma fără să înceteze să-ţi fie şi prieten.
Nu se putea despărţi de această lume fără o ultimă mărturie despre Biserică şi un rămas bun de la oamenii dragi lui. Pe 29 martie 2012, ultima sa apariţie publică, la Seminarul Teologic din Bucureşti, vorbea despre patriarhul Justinian şi activitatea sa providenţială în salvarea sfintelor altare, ca un ultim îndemn la sinceritate în istorie pentru cei tineri. Aula Academiei va rămâne mereu tristă şi săracă în lipsa unui asemenea savant sclipitor, a unui smerit cercetător şi a unui părinte iubitor.
A fost un om simplu, aşa cum astăzi rar întâlneşti. Odihneşte sub o lespede de piatră în aşteptarea celei de-a doua veniri a lui Hristos. Fără Florin nimic nu va mai fi la fel. Pentru cei care l-au iubit s-a încheiat o epocă. Un dor mărunt îi va măcina şi o rugăciune de pomenire pentru cel plecat la ceruri le va alina sufletul. (Dr. Dorin-Demostene Iancu)
