Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă Documentar „Alexiada“, o istorie ţesută în porfiră

„Alexiada“, o istorie ţesută în porfiră

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Arhid. Alexandru Briciu - 20 Feb 2013

Scrisă de prinţesa Ana Comnena la câţiva ani după trecerea la Domnul a tatălui său, marele împărat bizantin Alexios I Comnenul (1081-1118), lucrarea „Alexiada“ este o veritabilă monografie a unei domnii văzute din interiorul palatului imperial. O carte scrisă la sfârşitul vieţii, la lumina unei lămpi, când autoarea decanta amintiri, aşternându-le pe hârtie, ca nu cumva negura istoriei să le treacă sub tăcere.

Regăsim în „Alexiada“ detalii din corespondenţa suveranului, portrete ţesute din discursuri şi dialoguri, documente imperiale şi ziceri ce ţin de tradiţia orală bizantină.
 
Încă de la aşternerea primelor gânduri în rânduri scrise pe manuscris, prinţesa-autoare simte nevoia unei legitimări, arătând cine este, din ce neam şi cu ce scop a început a scrie: „Eu, Ana, fiica împăraţilor Alexios şi Irina, născută şi crescută în Porphyra; care nu numai că nu sunt necunoscătoare în ale scrisului, dar care am studiat în adânc limba grecească şi retorica, eu care am citit cu atenţie şi lucrările lui Aristotel şi dialogurile lui Platon şi mi-am format spiritul în quadriviumul ştiinţelor căci, şi să nu mi se socotească aceasta drept o laudă a persoanei mele, vreau ca în această scriere să istorisesc faptele tatălui meu, care nu merită a fi trecute sub tăcere şi nici târâte de scurgerea timpului ca într-o mare a uitării“. Un demers lăudabil, în care autoarea consimte să facă un pas „în spate“, lăsând faptele să grăiască, în care subiectul de-scris se vrea a fi mai important decât porfirogeneta care scrie. Dacă la începutul cărţii aminteşte că s-a născut în „Porphyra“, pe parcurs, Ana Comnena descrie această cameră al cărei nume a fost de multe ori alăturat vlăstarelor imperiale bizantine: „Porphyra este o sală a palatului împărătesc, de forma unui pătrat, de jos până la baza acoperişului, de unde se termină în piramidă, şi are vederea spre mare, către port, în locul unde se află boii şi leii de piatră; pe jos este pardosită cu marmură obişnuită, nici măcar costisitoare, şi nici nu e rară, ci din cea pe care vechii împăraţi o aduceau de la Roma. Această marmură, ca să spunem totul, are în întregime culoarea purpurie, împestriţată cu puncte albe cât firul de nisip. Din cauza marmurei, cred, străbunii noştri au numit această sală Porphyra“.

„Pavăză foarte trainică împotriva trecerii timpului“

Demersul este unul istoric, iar Ana Comnena, având cunoştinţe solide de istorie şi geografie, dovedite în „Alexiada“, lansează un cod al celui ce voieşte să scrie acest gen: „Când cineva este gata să se ocupe de istorie, trebuie să-şi uite dragostea şi ura şi adeseori să-i împodobească pe duşmani cu cele mai mari laude atunci când cele săvârşite de ei le merită şi, tot astfel, adeseori să-i condamne pe cei mai apropiaţi atunci când greşelile şi purtarea lor cer acest lucru“. Nu era doar un sfat pentru neiniţiaţi, ci chiar un program al acestei scrieri, pentru că în „Alexiada“ de multe ori laudă pe duşmanii Imperiului Bizantin pentru calităţile lor şi nu se sfieşte să-i critice pe cei din neamul său atunci când greşesc. Nicolae Iorga găseşte în prinţesa Ana o „femeie extraordinar de învăţată, pricepută şi în filozofie, precum şi în fizică, geometrie, astrologie, geografie, tactică şi medicină, cunoscând toate posibilităţile de stil din antichitate, era, totodată, un spirit de o mare fineţe, în stare să cerceteze documentele de arhivă, dar dintr-o ambiţie infinit mai înaltă, depăşind tot ce se încercase şi se voise să se realizeze în istoriografie până atunci“.
 
În viziunea prinţesei porfirogenete, timpul ce aduce uitarea este marele duşman al cronicarului, întrucât „se scurge fără oprire, într-un necontenit şuvoi, târăşte şi duce cu sine tot ceea ce e pe cale să se întâmple şi cufundă într-un adânc al uitării deopotrivă lucruri ce nu merită a fi istorisite ca şi altele, măreţe şi demne de amintit şi, cum se spune în tragedii, dă la iveală cele ce sunt ascunse şi le ascunde pe cele ce sunt limpezi“. Iar ştiinţa istoriei este o „pavăză foarte trainică împotriva trecerii timpului şi stăvileşte întrucâtva scurgerea lui necontenită; întâmplările care vin una după alta, toate cele pe care le-a cuprins, le reţine şi le păstrează şi nu le lasă să alunece pentru totdeauna în adâncurile uitării“.

Filantropia în Bizanţul împăratului Alexios I Comnenul

Portretul realizat de Ana Comnena tatălui său, împăratul bizantin Alexios I Comnenul, în paginile „Alexiadei“ este unul encomiastic, prin excelenţă. În paginile cărţii regăsim însă o descriere amănunţită a orfelinatului din Constantinopol, atestat încă din secolul al VI-lea şi pus sub ocrotirea Sfântului Apostol Pavel, edificiu pe care Alexios l-a restaurat. În acel loc, împăratul a zidit „o nouă cetate“, în care Liturghia se îmbina cu filantropia: „S-au ridicat de jur împrejur construcţii numeroase, locuinţe pentru săraci şi, ceea ce este lucrul cel mai omenos, cămine pentru invalizi. Ei puteau fi văzuţi înaintând unii după alţii, orbi, şchiopi, oameni atinşi de alte infirmităţi. Ai fi spus, privindu-i, că era porticul lui Solomon, plin de oameni având mâinile şi picioarele sau tot corpul rănit. Această construcţie circulară era dublă, formată din două corpuri gemene. Căci dintre aceşti schilozi, bărbaţi şi femei, unii locuiau la catul de sus, în vreme ce ceilalţi se târau la cel de jos. Cât despre întinderea perimetrului, dacă cineva vrea să-i viziteze pe aceşti oameni, începând de dimineaţă, nu ar termina până seara. Astfel arată cetatea şi aceştia sunt locuitorii“.
 
Primeau găzduire în acel aşezământ nu doar cei asistaţi, ci şi oamenii care îi ajutau. Astfel, pentru fiecare om aflat în nevoie se găsea altul în putere care îl sprijinea: „Am văzut eu însămi o femeie bătrână îngrijită de una tânără, un bărbat orb dus de mână de un altul care vedea, un om fără picioare având picioare, dar nu pe ale sale, ci pe ale altuia, un om fără mâini ajutat de cele ale altuia, nou-născuţi alăptaţi de alte mame decât ale lor, oameni paralizaţi slujiţi de oameni în putere. Pe scurt, erau de două ori mai mulţi oameni pe care îi hrăneau, pentru că trebuie socotiţi şi cei care erau slujiţi, şi cei care slujeau. Nu era în puterea împăratului să spună paraliticului: «Ridică-te şi mergi», şi nici să poruncească orbului să vadă, sau să îndemne pe cel fără picioare să meargă. Această putere era dată numai Fiului unic, Care a devenit muritor pentru noi şi a trăit aici, pe pământ, pentru binele oamenilor. Dar ce-i era în putinţă, împăratul a făptuit: a dat slujitori fiecărui invalid şi a dovedit aceeaşi grijă pentru infirm şi pentru cel sănătos“.

„Alexiada“, document important pentru istoriografia românească

În paginile „Alexiadei“ regăsim detalii despre populaţia din spaţiul carpato-dunărean de la sfârşitul secolului al XI-lea şi începutul celui următor. Istoricul Nicolae Iorga regăseşte în căpeteniile „sciţilor“ pomenite de Ana Comnena pe conducătorii unor formaţiuni politice româneşti: „Un trib de sciţi, care erau zilnic atacaţi de sarmaţi, şi-au părăsit căminele şi au coborât spre Dunăre. Trebuind să se înţeleagă cu cei care trăiau în părţile Dunării, cu încuviinţarea tuturor, au început să ducă tratative cu căpeteniile lor, cu Tatos, cel numit Chalis, Sesthlav şi Satzas; primul ocupa Dristra, ceilalţi Bitzina şi alte cetăţi“. Mai departe aflăm de „un anume Pudilos, un nobil vlah, care a anunţat că cumanii trecuseră Dunărea“. Nicolae Şerban Tanaşoca arată că „numele fruntaşului vlah Pudilos (Pudilă, Budilă?) a fost apropiat de I. Barnea („Din istoria Dobrogei“), de acela al «dealului Bădila» situat în apropiere de Isaccea, în nordul Dobrogei, adică tocmai în zona de trecere a cumanilor peste Dunăre. Pasajul din Alexiada referitor la acest fruntaş vlah constituie o importantă mărturie despre stratificarea socială a românilor în secolul al XI-lea şi despre prezenţa lor în zona Dunării“.