Amintiri cu Şefu’...

Ce repede au trecut anii! Îmi amintesc perfect momentul în care l-am cunoscut pe Şefu’. Au trecut aproape nouă ani, dar parcă ar fi fost ieri. Era un nou început pentru mine, şi faptul că intrasem într-o echipă de jurnalişti profesionişti, condusă de domnul Florin Zamfirescu, mă făcea să fiu foarte mândru.

Nu pot să uit emoţiile trăite alături de Şefu’ în noaptea apariţiei primului număr al „Obiectivului“, dar nici zecile de pagini scoase „în orb“. De multe ori am plecat spre dimineaţă din redacţie, dar a meritat. După „Obiectiv“ au urmat alte capitole importante în viaţa mea, cel mai important fiind „Ziarul Lumina“. Am mers alături de Florin Zamfirescu în toţi aceşti ani şi mă felicit pentru alegerea făcută, chiar dacă am trecut împreună şi prin momente mai grele. M-a învăţat foarte multe în anii în care i-am fost în preajmă, sper că am şi „furat“ câte ceva, iar în ultimii ani am înţeles de la Şefu’ că textele pot fi scrise şi dintr-o altă perspectivă, cea creştină.

Nu mi-am putut imagina nici o clipă că voi vorbi vreodată despre Florin Zamfirescu la timpul trecut şi voi încerca nici să nu o fac. Chiar dacă fizic nu mai este printre noi, spiritul său va rămâne pentru totdeauna în redacţie, şi ce este mai important, în sufletele noastre. Pentru că a fost nu doar un şef pentru noi, ci un coleg, un sfătuitor, un psiholog, un tată. Rămâi cu bine, Şefu’. Nu te vom uita niciodată! Dumnezeu să te aibă în pază! (Narcis Pohoaţă)

„O să-mi lipsească înţelepciunea lui caldă“

Uneori îmi dădeam seama mai repede, alteori mai târziu...

Se sprijinea de un colţ al biroului, cu mâinile vârâte în buzunarele vestei. Cred că era vesta specifică oamenilor făcuţi „din hârtie de ziar“. Eu i-am explicat de multe ori cum vedeam respectivul subiect, de ce nu eram de acord cu el şi chiar introduceam în discuţie un unghi foarte original de abordare. Iar el mă privea mai întotdeauna iscoditor şi, până nu epuizam tot ceea ce aveam de spus, nu zicea mai nimic. La final, ţin minte că urma pauza aceea lungă, care mă încurca teribil. Aş fi vrut să o „rup“, dar eram curios ce o să-mi răspundă. Şi, de parcă nu eram „fiert“ destul, când spunea, în sfârşit (!) ceva, era o glumă. În faţa argumentelor mele clare, de netăgăduit, el îmi răspundea cu o glumă... „Ori nu mă înţelege, ori nu vrea să mă înţeleagă“, îmi ziceam, în drum spre ieşire.

Uneori îmi dădeam seama mai repede, alteori mai târziu, de ceea ce voia, de fapt, să-mi spună. O să-mi lipsească înţelepciunea lui caldă. (Bogdan Cronţ)

Ovatio, Magister!

Şcoala mea de jurnalism s-a numit Florin şi Cristina Zamfirescu - Şefu’ şi Şefa, după cum îmi place şi acum să le spun, şi le-o voi spune mereu. Am învăţat multe, însă, nu suficient; Profesorul a plecat înainte de a mă înscrie şi la master…

Îmi amintesc cum, la începuturi, scriam zeci de mii de semne şi lăsam spaţii în loc de titluri şi intertitluri. Mereu îmi spunea să le completez… Şi le completam; iar atunci când „le nimeream“, creşteam în ochii mei. Nu ştiu dacă şi în ai Şefului, însă îmi doresc, în aceste momente, să fi fost aşa. Mi-au plăcut mereu şi îmi plac ştirile; cele adevărate… învăţate cu punct şi virgulă de la un Om care mi-a schimbat cursul vieţii… Îmi vor lipsi umorul şi ironia lui, lumina pe care o degaja în jur şi optimismul. Puterea de a merge mai departe…

Vă rog, de acolo, de sus, să puneţi o vorbă bună pe lângă Şefa, să mă ajute să termin şi masterul… Mergeţi cu bine, Profesorul meu! Vă salut cu bucuria de a vă fi întâlnit… (Oana Nistor)

„Rugaţi-vă pentru fratele Florin!“

Ultima dată când am vorbit la telefon, pe patul de spital fiind, în încheierea discuţiei noastre mi-a spus cu speranţă: „Rugaţi-vă pentru fratele Florin!“. Nu mi-aş fi putut închipui că la numai câteva zile distanţă mă voi ruga nu pentru sănătatea sa, nu pentru viaţă îndelungată, ci doar pentru mântuirea sufletului său. Fratele nostru mai mare care ne-a împărtăşit reţeta jurnalismului de calitate rămâne în memoria mea profesionistul desăvârşit, pe care, atunci când citeam în cărţile de jurnalism de la facultate, nici nu speram că-l voi întâlni vreodată. A lăsat în inima mea urma omului care ştia să cuprindă în puţine cuvinte totul, care glumea cu măsură şi căruia, niciodată, orice i-ai fi spus, nu reuşeai să-i bănuieşti măcar gândurile. Când trăgea linie, după ce ai încheiat cele ce aveai de vorbit, „verdictul“ era impresionant. Asta cred că făcea din el un om cu totul şi cu totul special. Sper să reuşesc să pot aplica, în amintirea lui, lecţiile pe care, cu discreţie, ni le-a predat în anii în care l-am avut atât de aproape... (Narcisa Balaban)

Salutul domnului Zamfirescu

Pe Şefu’ l-am cunoscut în 2006, când am venit la „Lumina“, să mă primească în colectivul din care fac parte şi azi. M-a măsurat din priviri, şi apoi mi-a spus că „aici“ (la „Lumina“, adică) nu e ca „dincolo“ şi că abordarea subiectelor este pacifistă. Şi mi-a dat exemplu câteva articole în care apăram în felul meu Ortodoxia, însă într-o manieră destul de brutală. Am fost mândru în felul meu că ştia de mine şi că a şi citit o parte din „operele“ mele.

Ultima dată când l-am văzut a fost când i-am prezentat un proiect personal, pentru care i-am cerut sprijinul cu aceleaşi emoţii ca şi atunci când l-am văzut prima dată. S-a uitat cu oarecare suspiciune la proiect, mi-a cerut unele detalii în plus şi apoi a dat verdictul: Este un proiect bun. Dar care trebuie îmbunătăţit. Şi, în câteva minute, a modificat pe ici, pe colo, în punctele esenţiale, a dat un titlu bun, ca de obicei, asortat cu un font pe măsură şi... „Bagă-l la tipar!“

Chiar dacă Dumnezeu l-a chemat la El mult mai devreme decât ar fi trebuit, amintirea sa rămâne vie în mintea mea. Tot timpul va rămâne acelaşi om calm ce păşeşte uşor pe holurile redacţiei, îmbrăcat de fiecare dată elegant, cu cămaşă şi vestă, şi care te abordează cu aceeaşi întrebare, ce este şi o formă de salut: „Cum e?...“. Dumnezeu să vă aibă în pace şi să vegheaţi asupra ziarului şi să luptaţi pentru el ca şi până acum. (Silviu Dascălu)

„Paginile astea unde se duc, când se duc?“

„A venit Şefu’!“, spusese, la un moment dat, când încă eram la început în redacţie, un coleg. Suprinsă din lucru de informaţie, pentru câteva momente am încercat să mă adun, să realizez de ce trebuia să ştiu, să ştim că Şefu’ a venit. Aveam ceva de raportat? Am scăpat vreun aspect în ziar pe care puteam să-l sesizăm? Atenţia încordată - nimic. Apoi am uitat de asta, ziarul urma să iasă, nu aveam timp de reflecţii adânci. Asta era pe când mă iniţiam în tainele „Luminii“.

Îmi spusese în primele zile, la angajare: „Să vedem dacă rezişti nervos: o lună, două...“. Şefu’, sper să nu vă fi dezamăgit!

În tot ce spunea te aşteptai mereu să fie un tâlc, o lirică. Căuta, într-o zi, la noi în birou, la computer, nişte texte... Se rătăciseră? Nu ştiu. Şi întrebase: „Dar paginile astea unde se duc, când se duc?“. Nu i-a răspuns nimeni pe măsură.

Mă gândeam să-i lipim câteva mesaje scrise pe birou, mai ieri, când încă era pe pământ, cuvinte adresate lui, pe care nu am fi îndrăznit sau nu ne-am fi gândit să i le spunem în faţă. Dar fetele din redacţie insistă să le punem pe hârtie de ziar, acum.

S-a dus Şefu’. Şi avem atât timp să reflectăm... (Carmen Creţu)

Nimic nu este întâmplător

S-a spus despre Şefu’ că era un arhitect de gazete. Dar planurile după care lucra şi geometria pe care o aplica nu puteau fi desluşite decât până la un punct. Dincolo de acel punct, construcţiile sale se pierdeau undeva în cer. Ridica scări către idealuri, era un visător.

În iunie 2004 am intrat într-un mic birou, în Copou, paralizată de teama interviului. Habar nu aveam cine e Zamfirescu, cum îi spuneau unii, eu fiind un fel de „paria“ prin „casta“ presei. De atunci, mă tot întreb cine este acest om, care m-a îngăduit prin preajma sa, un om care nu vorbea niciodată despre sine, dar ale cărui vorbe cântăreau nespus. Odată mi-a spus că nimic nu este întâmplător, de aici eu înţelegând că trebuie să fim atenţi mereu la faptele şi vorbele noastre şi că tot ce ni se întâmplă ar putea face parte dintr-o arhitectură pe care noi o vedem ca prin „ghicitură“. Spre deosebire de noi, ceilalţi, Şefu’ a fost mereu un vizionar. (Oana Rusu)

Şefu’, ce titlu să pun?

….Pentru noi toţi o să rămâneţi Şefu’ sau Boss, cum vă alinta englezeşte Sebi. Nici unul dintre noi nu s-a gândit, cred, nici o clipă, în toţi aceşti ani, la sensul de dicţionar al cuvântului. Era o formulă caldă, apropiată, în care simţeam că încăpea tot respectul şi preţuirea pe care v-o purtăm. Nu-mi amintesc să ne fi dojenit vreodată pe vreunul. Dar aţi ştiut să imprimaţi în noi atâta seriozitate şi atâta conştiinciozitate, în felul dumneavoastră degajat, dar înţelept, încât nu cred că am fi fost capabili, nici să fi vrut, să facem vreo gafă de proporţii.

Eraţi un ghem de energie; parcă nu oboseaţi niciodată. Aşa sunteţi în memoria mea şi aşa o să rămâneţi: discutând cu părintele Constantin despre vreun nou proiect, stabilind, la telefon, ultimele detalii editoriale cu Nicolae sau Cosmin, propunând subiecte celor din redacţie, la Bucureşti sau la Iaşi, punând la punct, cu Luci şi Cristi, ce mai e de făcut la tipografie, ironizând cu Oanele, cu Silviu, cu Bogdan sau cu dl colonel ultimele nimicuri de pe ecranele TV, non-ştirile, cum vă plăcea să le numiţi.

Odată, Narcisa mi-a spus că se uită la dumneavoastră ca la un monument. O ştiţi pe Narcisa, e debordant de sinceră. M-am gândit un minut atunci, iar zilele astea mai multe zeci de minute. Mi-am dat seama că, de fapt, aşa vă priveam cu toţii, doar că nu reuşisem să adunăm într-o metaforă potrivită suma de calităţi pe care vi le atribuiam. Şi câte calităţi aveaţi! Ne-aţi uluit prin inteligenţă, prin puterea argumentaţiei, prin extraordinara capacitate de a da viaţa proiectelor pe care le puneaţi pe hârtie, prin ştiinţa de a face presă de calitate, prin arta de a da cele mai grozave titluri din lume, prin harul şi intuiţia cu care aţi reuşit să organizaţi cele mai frumoase şi mai unite redacţii, prin ironia subtilă şi rafinată. Şi încă ceva: emanaţi discreţie şi modestie, poate prea multă pentru „monumentul“ care eraţi. Acum ştiu sigur că de-acolo, de sus, zâmbiţi la aceste vorbe, gata să spuneţi, în stilul dumneavoastră, săltăreţ-ironic: „Fetelor, mă uimiţi!“

Colegii dumneavoastră mai vechi, de la „Opinia“ sau „Monitorul“, rămân cu darul de preţ de a vă fi avut între ei mai mult timp. Noi, însă, avem marele privilegiu de a vă fi fost ultimii învăţăcei. Ne temem doar că n-am avut suficient timp să acumulăm tot ce ne-aţi fi putut învăţa… Ne consolăm, însă, la gândul că acolo unde aţi plecat o să construiţi un ziar nou, o să pregătiţi tiparul şi o să scoateţi ediţiile „în orb“, până venim şi noi, rând pe rând. Sunt convinsă că acolo o să încurajaţi un înger să scrie reportaje, aşa cum aţi făcut cu mine.

Noi rămânem aici, cu Şefa, să ducem la capăt ce-am început cu dumneavoastră, să încercăm să nu vă dezamăgim. O să vă aşteptăm în fiecare după-amiază la ziar, să verificaţi închiderea ediţiei. Ştiţi doar că n-am reuşit să învăţăm pe deplin cum se pun cele mai reuşite titluri… (Otilia Bălinişteanu)