Amintiri din rândul doi

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar

Un articol de: Tudor Radu - 09 August 2013

Nu fac parte dintre ucenicii apropiaţi ai părintelui Galeriu. Deşi am fost duminică de duminică la Biserica „Sfântul Silvestru“ de-a lungul ultimilor săi şase ani de viaţă, am fost întotdeauna un simplu anonim, unul din masa de oameni care umplea mai întotdeauna până la refuz biserica.

Amintirile şi gândurile mele sunt aşadar „din rândul doi“, de la distanţa la care m-am aflat mai întotdeauna faţă de sfinţia sa - poate relevante însă tocmai din această perspectivă, anume a celor mulţi, foarte mulţi, asupra cărora influenţa harismatică a părintelui s-a manifestat de departe, de la distanţa emisiunilor televizate, conferinţelor publice, înregistrărilor audio şi video, sau chiar a predicii sau a slujirii sacerdotale din biserică. Am cunoscut cu adevărat Biserica relativ târziu, la începutul anului 1997, când eram în anul patru de facultate şi aveam 22 de ani, într-un context în care în circumstanţe personale foarte dificile am alergat la Dumnezeu într-un mod destul de „utilitar“, ca la o ultimă soluţie de salvare, fără să ştiu prea mult despre El şi aproape nimic despre viaţa eclesială. Iar Biserica am cunoscut-o la „Sfântul Silvestru“, unde am ajuns - aş fi zis întâmplător, dar mă opresc amintindu-mi că părintele obişnuia să repete că „nimic nu e întâmplător, ci totul e proniator“ - într-o zi de ianuarie, căutându-l însă nu pe părintele Galeriu, despre care nu ştiam mai nimic la acea vreme, ci pe nu mai puţin vrednicul său coslujitor, părintele Nicolae, cel care avea să ne devină mai târziu părinte duhovnicesc, naş de cununie şi naş al celor patru copii pe care ni i-a dăruit Domnul. Ajunşi însă la biserică, s-a întâmplat şi cu noi după cuvântul Psalmistului, „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul“ (Ps 33,8) - am gustat şi am rămas la El, am gustat şi am rămas în obştea de la Sfântul Silvestru. Iar gustul cel bun al lui Dumnezeu şi al Bisericii Sale l-am simţit în mare măsură graţie personalităţilor formidabile ale celor trei preoţi slujitori din acea vreme: părintele Galeriu, părintele Nicolae (Bordaşiu) şi părintele Ştefan (Alexe).

Părintele „ardea“ vorbind în faţa ascultătorilor

Pe părintele Galeriu l-am cunoscut aşadar la Liturghiile duminicale. Auzisem şi înainte de dânsul, îl văzusem în treacăt la televizor sau în balconul Pieţei Universităţii, dar nu am „cuplat“ la cuvântul şi prezenţa sa până când nu l-am văzut slujind şi mai ales până când nu l-am auzit predicând în biserică.

Despre cuvântările extraordinare ale părintelui s-a vorbit şi s-a scris mult, chiar şi lucrări ştiinţifice din sfera teologiei practice - deşi, paradoxal, predica părintelui spărgea toate canoanele omileticii de şcoală (cu care aveam să mă întâlnesc mulţi ani mai târziu, când am studiat şi eu Teologia), începând cu regula celor 10 minute şi terminând cu tipologiile şi structurile omiletice din manuale. Nu mă voi opri aşadar decât la două impresii personale despre predicile sfinţiei sale. Primul atribut care îmi vine în minte este „incandescente“. Incandescent era într-adevăr cuvântul său - părintele „ardea“ vorbind în faţa ascultătorilor şi, aşa arzând, transmitea nu atât o idee, ci mai curând o stare, o trăire a credinţei în Cel propovăduit de o tărie şi intensitate extraordinară. Ascultându-l, ceva se zguduia înlăuntru - o tresărire indefinibilă a sinelui celui mai profund acolo unde părintele obişnuia să ne repete că se află chipul lui Hristos cel „de nedistrus“, adâncul cel pus „în vistierii“ (Ps. 32, 7) al fiecăruia dintre noi. Aveam să conştientizez mai târziu că focul de care ardea şi pe care îl transmitea părintele nu era „din lumea aceasta“, ci era puterea Duhului care lucra împreună cu el - ilustrând în fapt „pe viu“ versurile inspirate ale lui T.S. Eliot - pe care nu întâmplător le cita părintele, anume că: „Până ochiul nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi văzut;/Până urechea nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi auzit;/Până limba nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi numit;/ Până inima nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi iubit;/Până mintea nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi cunoscut“.

Al doilea gând despre atributele predicii sale este că avea darul şi - probabil şi intenţia - de a te trage mereu dincolo de tine. Să asculţi predica părintelui Galeriu nu era uşor; să încerci să o urmăreşti şi să o înţelegi de la un cap la altul, abia cu greu posibil. În primul rând nu dura niciodată mai puţin de un ceas şi nu rareori îl depăşea cu mult, nemaivorbind de faptul că începea cam pe la ora la care în alte părţi se termina toată slujba. În al doilea rând, discursul nu era linear, ci abunda în volute, excursuri şi trimiteri către toate cele patru zări ale teologiei, literaturii, ştiinţei şi filosofiei. Nu în ultimul rând conţinutul era înalt teologic, aparent fără grija de a menaja în vreun fel nivelul înţelegerii comune. Toate acestea făceau din predica duminicală o provocare căreia, vrând-nevrând, trebuia să îi faci faţă - cu încordarea atenţiei totdeauna, cu frustrarea ratării unor sensuri câteodată. Însă, paradoxal, în ciuda dificultăţii, predica părintelui atrăgea ca un magnet, trăgându-te de fapt în mod constant dincolo de limitele tale - iar enorma diferenţă de nivel teologic dintre vorbitor şi ascultători avea ca efect în acest context deschiderea unui uriaş apetit pentru sporirea înţelegerii celor dumnezeieşti. Apetit care, odată deschis, a trimis mulţi silvestreni trecuţi de prima tinereţe pe băncile facultăţilor de teologie.

O prezenţă caldă în biserică

Lăsând la o parte predica, cealaltă imagine pregnantă care îmi revine în amintire cu încă mai mult drag şi dor este cea a prezenţei sale în biserică - caldă, senină, zâmbitoare şi izvorâtoare de pace. În mod special, binecuvântarea cu mâna pe frunte, întotdeauna însoţită de un zâmbet binevoitor şi o privire plină de iubire, şi nu arareori pe neaşteptate de o sărutare părintească - pe care părintele o împărţea din belşug tuturor celor care făceau coadă aşteptând să îi înmâneze prinoasele şi pomelnicele aduse la altar sau miruirea de la sfârşitul Liturghiei. Şi nu mai puţin binecuvântarea minunată cu care încheia mereu cuvântul final de după sfârşitul slujbei - de obicei rezervat chestiunilor administrative şi organizatorice, dar care la părintele devenea câteodată o mică predică de după predică: „Bucurie divină şi inima în lumină senină! Amin!“

La fel de dragă îmi e amintirea părintelui săvârşind Taina Cununiei noastre - îl văd rostind în felul său inimitabil binecuvântările („Binecuvântează-i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, precum ai binecuvântat pe Avraam şi pe Sarra …“), sau explicându-ne cu drag simbolistica inelului. Apoi a venit şocul accidentului vascular şi greaua suferinţă a parezei care i-a urmat, în ciuda căreia părintele a făcut un teribil efort de a mai vorbi o dată în biserică - cu greu, foarte greu, din scaunul cu rotile, foarte slăbit şi reuşind cu greu să rostească un ultim cuvânt către mulţimea familiei sale parohiale - o aducere aminte, dramatică în acel context de emoţie intensă, a sintezei teologice din Evanghelia după Ioan (17, 3): „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis“.

După aceea, părintele a încetat să ne vorbească în biserică, însă, în dorul după cuvintele sale, mulţi am descoperit curând comoara unui mare număr de înregistrări, mai ales audio - nu numai predici, ci şi conferinţe absolut extraordinare -, care, cu mult înainte să devină disponibile din abundenţă pe internet, circulau pe casete audio, copiate din om în om. Din acel moment, părintele a început să fie prezent foarte des în maşina noastră - mai ales la drumurile lungi - şi trebuie să mărturisesc că am înţeles mult din învăţăturile sfinţiei sale (de pildă, despre cele două morţi şi două învieri sau despre cele trei lumini) mai bine în maşină pe drumul spre Suceava sau Braşov decât cu ani în urmă pe viu în biserică.

Se împlinesc, iată, 10 ani de la trecerea sa la Domnul. Însă în chip minunat s-a întâmplat ceea ce în curând vom cânta la troparul Adormirii Maicii Domnului: „Întru adormire lumea nu a părăsit...“, dacă ar fi să ne amintim doar că de 10 ani fotografia şi numele său sunt nelipsite în Biserica „Sfântul Silvestru“, după cum nelipsite sunt şi lumânările, florile şi rugăciunile de la crucea mormântului din curtea alăturată, după cum nelipsite mai ales sunt cuvintele şi modelul părintelui ca reper şi îndreptar în cele mai diverse situaţii din viaţa noastră - de la relaţiile interumane cele mai concrete până la nedumeririle teologice cele mai subtile. Ceea ce nu e de mirare dacă luăm aminte că de fapt viu şi lucrător e dânsul, renăscut de 10 ani în Împărăţia lui Dumnezeu, drept care putem încă cu dreptate să-i spunem la această aniversare: „Să ne trăiţi, părinte!“.