Anton Pann, vrednic slujitor al cântării bisericeşti româneşti

Anul acesta, la data de 2 noiembrie, s-au împlinit 160 de ani de la trecerea la cele veşnice a ilustrului protopsalt, compozitor, dascăl de muzică bisericească şi literat Anton Pann. Deşi scriitorii şi criticii literari au afirmat că preocuparea principală a lui Anton Pann a fost literatura, totuşi spusele sale par să încline balanţa în favoarea muzicii bisericeşti. În prefaţa la Fabule şi istorioare, psaltul mărturiseşte: „Eu altele n-am învăţat, decât din mica copilărie a mea mi-am bătut capul ca să ajung desăvârşit în meşteşugul muzicii bisericeşti, în care am şi izbutit.“

Contemporan cu mai vârstnicul şi mult încercatul Ma­carie Iero­mo­na­hul şi împreună tălmăcitor cu aces­ta al cântărilor bisericeşti din greceşte în româneşte, Anton Pann poate fi considerat un deschizător de drumuri şi adevărat luminător al neamului românesc. Deşi nu a avut posibilitatea de a studia la şcolile înalte ale vremii, Anton Pann a rămas în literatura română unul dintre scriitorii care cu is­te­ţi­mea cuvântului întipărit în povestirile, proverbele, fabulele şi istorioarele sale au fascinat şi fascinează şi astăzi pe cei mai distinşi oameni de cultură.

Itinerar biografic

S-a născut în preajma anilor 1796-1797 în oraşul Sliven din sudul Dunării. Tatăl său, Pan­do­leon sau Pandele Petrov, era de origine vlah, de profesie căl­dă­rar, iar mama sa Tomaida era grecoaică. Va primi la botez numele Antonie. Încă din fra­ge­dă copilărie dovedind talent mu­zical, a fost încredinţat das­călului bisericii ca să deprindă arta stranei. După moar­tea soţului, din cauza înăspririi conflictelor dintre ruşi şi turci, Tomaida pă­ră­seş­te Slivenul şi merge în Ba­sa­ra­bia. Aici, pe la anul 1810, Anton va cânta în corul Ca­te­dra­lei Mitropolitane din Chi­şi­nău, printre sopranii armoniei ecleziastice, după cum măr­tu­ri­seşte în Litur­ghierul său tipărit în anul 1847, la p. 53. În anul 1806, în urma unui război între ruşi şi turci, fraţii mai mari ai lui Anton Pann, înrolaţi în armata ţa­ris­tă, cad la datorie. În urma ane­xării Basarabiei de către Imperiul ţarist, în anul 1812, prin Pacea de la Bucureşti, To­ma­ida şi micuţul Antonache pă­ră­sesc Basa­ra­bia şi vin la Bu­cu­reşti. Aici, va deveni, pe rând, paraclisier la Biserica Olari şi defteriu (cântăreţ II) la Biserica Sfinţi de pe Calea Moşilor. În anii 1812-1816 va studia psal­ti­chia veche cu das­călul grec Dio­nisie Fotino. Se înscrie, foarte probabil, la cursurile de psal­ti­chie în noua sistimă susţinute, începând din 1817, de dascălul grec Petru Efesiul la şcoala des­chisă la Biserica „Sfântul Nicolae“-Şelari. În anul 1819, ajunge director al tipografiei lui Petru Efesiu. Aici va  ti­pă­ri un axion în româneşte - pri­ma cân­tare psaltică tipărită în lu­mea ortodoxă. Mitro­po­li­tul Dionisie Lupu îl numeşte în comisia de ro­mânire a me­lo­diilor bise­ri­ceşti, alături de Macarie Ie­ro­mo­na­hul şi Panaiot Enghiurliu. Se căsă­to­reşte cu Zamfira Agu­rea­zan cu care va avea un fiu pe nu­me Lazăr, devenit preot la Bi­se­­ri­ca „Sfântul Visarion“. Ne­în­ţe­le­gerile şi lipsurile materiale o determină pe soţie să di­vor­ţeze de el. În anul 1821, în timpul Re­voluţiei lui Tudor Vla­di­mi­res­cu se refugiază pes­te munţi, la Braşov. După înce­tarea represi­u­nii turceşti de la Bucureşti a re­venit aici, în anul 1822. Îşi conti­nuă activitate de tălmăcire a cân­tărilor de strană, după cum el însuşi mărturiseşte: „După ce am învăţat canoa­nele şi orto­gra­fia acestui meş­teşug, n-am ză­bo­vit a români şi a lucra cărţile cele mai trebuincioase care sunt: Anas­ta­si­matarul serdarului Dio­nisie Forino, Docsastarul dim­pre­ună cu Triodul şi Pen­ti­cos­tarul, He­ru­vico-Chino­ni­ca­rul, Cata­vasierul şi altele. Care ne­dându-mi mâna să le tip­ă­resc, şed pe fundul lăzii de vreo douăzeci de ani. Şi nu vor ieşi la lumină până nu să va găsi un patriot care să ştie preţul asemenea osteneli şi să jertfească un ce pentru tipărirea lor“. Însă, pen­tru desfă­şu­ra­rea unui în­vă­ţă­mânt de înaltă ţinută este ne­voie de manuale teoretice şi cărţi de cântări. De aceea, hotărăşte să-şi în­fiin­­ţe­ze o tipografie, însă nu de­ţine fon­durile necesare. Pen­­tru a-şi asi­gura traiul zilnic, ti­păreşte calendare, bro­şuri, cărţi cu caracter laic, poezii popu­lare, cântece de lu­me şi de stea. Dascălul român tipăreşte în anul 1830 o cărticică intitulată Versuri musiceşti ce se cântă la Naşterea Domnului, dar fără note mu­zicale. Din anul 1823, predă psaltichia la şcoala de cântări bi­sericeşti de pe Podul Mo­go­şoa­ia. În anii 1826-1827 va preda psaltichia la Şcoa­la de musichie de la Râm­ni­cu Vâlcea. Aici îl va avea elev pe Nifon, viitorul Mi­tro­polit primat al României. Pa­ralel cu ac­ti­­vitatea didactică, va în­deplini şi rolul de psalt la Biserica Mai­ca Dom­nului. La rugămintea mai­cii Platonida, stareţa Mă­năs­tirii Dintr-un lemn, predă muzica psaltică maicilor din mă­năs­ti­re. Aici o cunoaşte pe ne­poata stareţei, sora Anica, cu care va fugi peste munţi la Bra­şov, în anul 1828. În anul 1830, îl re­gă­sim profesor la şcoala de pe Podul Mogoşoaia. Se va că­să­to­ri cu Anica. Cei doi vor avea doi copii, Gheorghe şi Tinca. Gheor­ghe va muri la vârsta de trei ani, iar naşterea Eca­te­ri­nei (Tinca) îi va preschimba tris­te­ţea în bucurie. În 1838 moare To­maida, mama sa, iar în anul 1840 se recăsătoreşte a treia oară, cu o tânără pe nu­me Eca­te­rina. Din anul 1842, va preda psaltichia la se­minarul mi­tro­poliei până în anul 1848. Tot în anul 1842, la cererea cre­din­cio­şilor, este numit de mitropolit cân­tăreţ la Bi­serica Curtea Veche, unde va rămâne până în anul 1844, când va fi înlocuit de corul Sta­bului Oştirii, dirijat de ar­hi­mandritul rus Vi­sa­ri­on. În anul 1843 reuşeşte să-şi înfiin­ţeze o tipografie proprie, în chi­­lii­le Bisericii Olteni, în care va tipări aproape toate cărţile sale de psaltichie necesare cultului ortodox. Bogata sa operă muzicală biseri­ceas­că va de­pă­şi cu mult creaţia al­tor psalţi români. În vara anului 1844 se găseşte la Mănăstirea Tismana, ca oas­pe­te al sta­reţu­lui acestei mă­năs­tiri, arhimandritul Sp­i­ri­don, că­ru­ia îi dedică slujba Adormirii Maicii Domnului. În anul 1848, de­vi­ne cântăreţ la Biserica Kre­tzu­lescu, unde reuşeşte să for­me­ze un cor de ti­neri. Tot acum, merge la Râm­nicu-Vâlcea pentru a-şi vin­de cărţile de psal­ti­chie şi pentru a-şi asigura un nu­măr minim de prenume­ranţi care să-i susţină vii­toa­rele pro­iec­te tipografice. Aici va partici­pa, la 20 iunie, la ce­re­monia de sfinţire a stindardelor liber­tă­ţii naţionale la Bi­se­rica „Tu­turor Sfin­ţilor“, unde conduce corul cân­tăreţilor din oraş. Se reîn­toar­ce în Bu­cu­reşti la începu­tul anului 1849 şi capă­tă o răceală gra­vă. Acum îşi redactează pri­mul testament, în care cere să fie îngropat la Viforâta. Va su­pra­vieţui acestei răceli şi va con­ti­nua acti­vitatea tipografică. În anii 1848-1849, seminarul este închis. Cursurile vor fi reluate în anul 1851, iar psaltul nu va mai figura printre cadrele didactice de aici, muzica bi­sericească urmând a fi predată la clasa I de ierodiaconul Calistrat, iar la clasa a II-a de ierodiaconul Ie­ro­nim. În perioada următoare va vizita pentru a treia oară Şcheii Braşovului. George Ucenescu, dis­cipolul său, devine cân­tă­reţ la Biserica „Sfântul Nicolae“ din Şchei. Anton Pann continuă să ti­părească cărţi de psaltichie până în anul morţii sale, 1854. În 20 august 1854 îşi redactează cel de-al doilea testament şi cere să fie înmormântat la Schitul Roşioara, în ţinutul Prahovei. În ziua de 2 noiembrie a aceluiaşi an moare în urma unei cumplite suferinţe provocate de un tifos virulent. A fost înmormântat în curtea Bisericii Lucaci, unde a cântat  în ultimii ani ai vieţii.

Opera psaltică a lui Anton Pann este cuprinsă în manuscrise şi tipărituri

Creaţia psaltică a lui Anton Pann este răspândită în zeci de manuscrise şi tipărituri aflate în numeroase fonduri de biblioteci, publice, bi­se­ri­ceşti şi particulare. Cel mai important fond de manuscrise este găzduit de Bi­blioteca Academiei Române. Al­te ma­nuscrise psaltice se păs­trea­ză în biblioteci precum: Bi­bli­o­teca Palatului Patriarhal, bi­bliotecile mănăstirilor Din­tr-un lemn, Hurezi şi Ti­s­ma­na, în Muzeul Judeţean Vâlcea, bi­blioteca Episcopiei Râmnicului, în Muzeul Anton Pann din Râm­nicu Vâlcea etc.

El ne-a lăsat şi primele cu­le­geri de colinde şi cântece de stea, câteva cânturi morale, cântece de lume, mult savurate în epoca sa, dar ascultate cu deosebită plă­cere şi astăzi.  Prin eforturile şi izbutirile sale muzicale, Anton Pann rămâne până astăzi o fi­gură remarcabilă a muzicii noas­tre bisericeşti româneşti, un des­chizător de drumuri şi un mo­del de urmat pentru toţi aceia care practică muzica biseri­cească.