Năprasnica bucurie a Crăciunului

Poetul și jurnalistul Sandu Tudor, viitorul Părinte Daniil de la Rarău, fondatorul Rugului Aprins, avea încă din tinerețe o bună cultură teologică - realitate dovedită constant de scrierile sale. Uneori aspră față de derivele de la credința cea adevărată, literatura religioasă a lui Sandu Tudor poate fi alăturată scrierilor teologilor vremii sale grație mai ales conotațiilor omiletice și pastorale. Reproducem integral, mai jos, editorialul publicat în jurnalul „Credința” (nr. 1.238, 25 decembrie 1937), în numărul special dedicat sărbătorii Nașterii Domnului - o scurtă meditație creștin-ortodoxă, semnată de Sandu Tudor, directorul ziarului. (Marius Vasileanu)

„Ca un adevăr din amintire, tare vechi și repetat, adevăr obosit și tocit de obiș­nuința milenară a tuturor evlaviilor, așa a rămas Crăciunul; numai datină și tipic, și prilej de dez­lănțuire a năravurilor mulțimii, îmbuibarea desfrânată a pântecului! Înțelesul lui s-a retras în ceasloavele prăfuite și la țară în cântecele de colindă ale copiilor.

Știința teologică mărturisește că în ziua aceasta se împlinește făgăduita minune a Întrupării. Dumnezeu Se înscrie în trup. Și Biserica în imnul măreț al Sfântului Roman Melodul cântă: «Astăzi Se naște din Fecioara Cel ce ține în mână toată făptura; cu scutece ca un prunc se înfașă Dumnezeu, Cel ce din fire este nepipăit». Pentru viața noastră de acum, înțe­legerea aceasta sacră sună străin, nu mai face să tresalte din adâncuri pe om, din temelia gân­dului și până în măruntaie, ca altădată. Am pierdut tâlcul Sfintei Nașteri, izvorul de viață, care schimbă viața, dincolo de teorie și tradiții.

Nu ne mai amintim decât atât: ziua aceasta a fost hărăzită în rânduiala părinților noștri și a rămas așa din depărtarea sutelor de veacuri, să tot fie Crăciun.

Bunii și străbunii noștri socoteau și slăveau însă ziua aceasta ca aceea în care s-a împlinit cea mai mare binecuvântare adusă pământului. Cum înțelegeau această binecuvântare? Ei spuneau: Însuși Dumnezeu a luat Față de om, a pătruns în omenime, în istorie, în lume, ca prin El să se săvârșească schimbarea la față a Lumii. Însăși această venire - iată în ce constă marea binecuvântare.

«Cel neapropiat fiul Fecioarei se face», «Înțelegerea cea neînțeleasă» se face văzută, scoboară, se umilește, se smerește până la înțelegerea noastră, pătrunde în viața noastră. Iată mântuirea înfăptuită, în carne și în oase, făcută Mântuitor. Cu semnul acesta de miraculoasă «stea logostea» a Unicului a fost însemnat cerul nopții înalte din Betleem.

«Tu te-ai făcut sărac ca și noi, și Tu ai îndumnezeit cele pământești prin împreunarea Ta cu ele». Vestea aceasta stranie, a imnului bisericesc, izbucnește de bucurie și taină, dar e o mărturisire înconjurată de sfială, de sfânta spaimă.

Pentru cuviosul din vechime, Nașterea Domnului era cea mai mare bucurie, dar nu o bucurie obișnuită, ci o bucurie năprasnică, pentru că bucuria cea mai mare ce ni s-a dat nu poate să nu fie înconjurată de inele de spaimă, pentru că bucuria aceasta nu e o bucurie de aici, ci o bucurie din cer, căzută peste noi, dincolo de vrednicia și priceperea noastră. Creștinul cucernic se cutremură numai la presimțirea acestei bucurii a depărtării și care de fapt este apropierea, cu pași de prunc a lui Dumnezeu care vine, vine spre noi. Spaima aceasta evlavioasă, pe care o cuprindea bucuria Crăciunului, e spaima sosirii unei fericiri prea puțin comună cu starea noastră slabă și decăzută, o fericire străin de dumnezeiască, înfricoșătoare, care cere multă neprihănire și vrednicie duhovnicească. (subl. M.V.)

Noi am uitat, poate cu bună știință, să ne mai bucurăm cu această bucurie. Am pierdut cunoașterea și vrednicia care să ne facă să o trăim cu dubla și sfânta trăire, covârșitor de înfricoșată și covârșitor de dulce, bucuria dăruirii lui Dumnezeu într-o iesle simplă plină de har. Bucuria aceasta harică, care face să tresalte și îngerii, bucuria aceasta înconjurată cu grozave cercuri de frică - poate pentru ca să nu fie profanată de vreo necurățenie ome­nească - noi nu o mai putem îndura și purta, cum nu mai putem purta nici sfințenia.

Cred că vulgaritatea și păcătoșenia omenească, dintr-un instinct de conservare, au îndepărtat trăirea acestei bucurii cutremurătoare, preschimbându-o în mărunțișul bucuriilor de rând, măsluind-o cu hohotul nepăsării noastre grase, ocazionale, împodobindu-o rușinos cu chenare de colaci și caltaboși și alte încântări ale stomacului.

Pângărim mereu Sfântul Crăciun și această metafizică bucurie cu toate obiceiurile carna­valești, cu toate plăcerile animalice, cu toate dezlănțuirile poftelor pământești ale trupului, aproape cu perversitate, cu diabolism.

Biserica înalță în această zi, în imn, această afirmare uriașă: «El a îndumnezeit trupul». Crăciunul e prin urmare sărbătoarea îndumnezeirii trupului, iar noi îl degradăm mai mult decât oricând, în această zi, îl facem de râs, mai prejos decât dobitoacele.

Cum vom putea învinge această înrădăcinată obișnuință a profanării Sf. Crăciun, această păgână înfundare în baierele pântecelui, această micime și nepotrivire la spaima și la bucuria Sfintei Nașteri a Domnului?” (Sandu Tudor)