Brâncuşi, sau drumul de la Hobiţa la Paris

Hobiţa, localitate gorjeană aşezată la poalele Carpaţilor, are de povestit multe despre istoria poporului nostru. Situată la câţiva kilometri de fosta graniţă a Imperiului habsburgic de odinioară, această veche vatră de cultură şi spiritualitate ortodoxă a dăruit ţării, la anul 1876, în zilele de 19 ale lunii lui februarie, pe marele nostru sculptor Constantin Brâncuşi.

Despre trecutul satului în care a venit pe lume cel mai mare sculptor român vorbesc şi astăzi pomelnicele, păstrate cu sfinţenie la Sfintele Altare. Într-însele se aminteşte că, de prin 1560, Hobiţa avea statutul de sat slobozit sau „ohabă“, adică moştenire. Această mărturie este dată mai precis de un hrisov al lui Mihnea Voievod, care în 1584 îi înseamna astfel hotarul. În oglinda acestor documente, vatra lui Brâcuşi era văzută ca „luminiş de păduri dese“, „sat de moşneni, răzeşi şi clăcaşi pe moşiile Tismanei, cu podgorii şi cu păşuni stăpânite-n devâlmăşie“, „sat de păstori şi ciobani, cu minte ageră şi-nţeleaptă, de secole-nfrăţiţi cu cerul, munţii, apele, pământul şi drumurile, cu frumuseţea şi socoteala lor adâncă“.

Aici, în familia lui  Nicolae-Radu şi a Mariei Brâncuşi, a văzut lumina zilei marele artist, primind la botez numele Constantin. El face parte din ramura Bejuiconilor, neam de oameni mărunţi de statură. Mai toţi fuseseră cioplitori sau dulgheri cu barda în lemn. Străbunicul său a ridicat în sat o biserică, cioplind-o de asemenea cu barda. A făcut-o pentru clăcaşi, deşi el era moşnean. Era un gest de mărinimie pentru aceşti fraţi ce fuseseră pedepsiţi odinioară. E bine de ştiut că, pe la 1815, clăcaşii din Hobiţa au dat foc pădurii Mănăstirii Tismana, pe moşia căreia munceau. Călugării greci de acolo i-au afurisit, refuzându-le orice slujbă. Străbunicul Brâncuşi le-a ridicat atunci o biserică, care să fie „a lor“, de lemn de pălimar crestat şi stâlpi. Era pesemne un semn de solidaritate pentru cei ce primiseră acelaşi botez, fiii Bisericii Ortodoxe. Jertfa sa nu a fost uitată, păstrându-se până astăzi ca exemplu în rândul gorjenilor din Hobiţa, comuna Peştişani.

Din amintirile copilăriei

În familia sculptorului veniseră pe lume zece odrasle, Constantin fiind al cincilea la număr. Tatăl său a murit pe când avea doar nouă ani, cu toţii rămânând în grija mamei. Copilăria i-a fost astfel plină de greutăţi şi lipsuri, fiind nevoit să poarte de mic povara muncii la câmp, a grijii animalelor. Adesea îi plăcea să culeagă pietre din râu, de mărimi şi culori diferite, şi să le care cu săcuiul până acasă. Erau pietre rotunjite de ape, de forme ciudate, cărora numai el le ghicea vraja, neînţeleasă celorlalţi. Iarna se apuca să sculpteze în zăpadă tot felul de forme spre amuzamentul prietenilor de joacă. Alteori se prindea să cresteze beţe cu briceagul, din care meşterea fluiere. Odată, când se dusese cu vitele în zăvoi, şi-a meşterit acolo un fel de „colibuţă“, lângă râu, unde s-a cuibărit şi „nu mai stătea de vorbă cu ni­meni“. Pe la şase ani, a căzut din­tr-un cireş şi şi-a rupt clavicula.   

A venit timpul să meargă şi la şcoală. La Hobiţa nu erau încă posibilităţi de a învăţa carte pe atunci, aşa că a trebuit să meargă, alături de ceilalţi copii ai satului, la Peştişani. Dacă un timp nu putea să ajungă, fiind prins cu treburile gospodăriei, în locul său ajungea unul dintre fraţi. După ce a crestat o bancă din clasă cu briceagul, a fost transferat la şcoala din Brădiceni, unde era învăţător Grigore Brâncuşi, un unchi de-al său. Aici a făcut ultimele două clase.

Dacă la şcoală ajungea rar, Brâncuşi mergea adesea la olarii din Vădeni, unde stătea ore în şir să-i privească cum modelează lutul în degete, pe roată, cum îl preschimbă-n străchini, cu forme şi înflorituri străvechi. Avusese numai şapte ani când „porni pentru prima oară în lume“. Mama l-a găsit la Târgu-Jiu şi l-a adus acasă. În 1887, a plecat pentru a doua oară şi s-a angajat la o boiangerie. A fost readus la Hobiţa cu degetele pline de vopsele şi arse de vitriol, pentru ca să plece din nou, peste un an, de data asta la Slatina, unde se angajează ca argat. Peste un an a venit în Bănie, la Craiova, unde s-a angajat ca ajutor la un birt, fiind nevoit să muncească şi 18 ore pe zi.

„La Craiova m-am născut a doua oară“

„Minunea întâie a vieţii mele. La Hobiţa, în Gorj, m-am născut, dar la Craiova, pentru a doua oară“, afirma marele artist la senectute. Această „naştere din nou“ se lega în mod sigur de meseria prin care avea să se ridice deasupra tuturor. Dintr-o viaţă plină de lipsuri şi de muncă istovitoare, el avea să vină în contact şi să cunoască o serie de alţi tineri într-o condiţie asemănătoare cu a lui. În grajdul mizer în care locuia, modela figurine de lut. O întâmplare „uluitoare“ i-a dovedit îndemânarea nemaipomenită. Într-o zi a pus rămăşag că va construi o vioară din scândurelele unei lăzi de portocale. Nu numai că a construit vioara sub privirile uimite ale muşteriilor din cârciuma la care lucra, dar a adus şi un lăutar, Mihalache Lăutaru, ca să o încerce dacă are „suflet“, iar acesta a declarat că era mai bună ca a lui.

La prăvălia lui Zamfirescu îşi câştigă primii admiratori, la îndemnul cărora, în toamna anului 1894, se înscrie la Şcoala de Arte şi Meserii din oraş. În timpul studiilor este susţinut financiar de epitropia Bisericii Madona Dudu din Craiova şi în special de Toma Marocneanu, unchiul lui Nicolae Titulescu şi epitrop al Bisericii Madona, care locuia nu departe de Şcoala de Arte şi Meserii, unde l-a remarcat.

Drumul spre consacrare

În anul 1898, termină cu succes cursurile Şcolii de Arte şi Meserii şi se îndreaptă către Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti. În 1904 părăseşte România, ajungând în cele din urmă în capitala Franţei. Definitorie în această perioadă este experienţa pe care o are în atelierul celebrului sculptor francez Rodin. Avea doar 30 de ani. Ştiind că „nimic nu creşte la umbra marilor copaci“, Brâncuşi părăseşte atelierul maestrului său la data de 27 martie 1907, pentru a-şi deschide propriul atelier. Este momentul în care artistul român trăieşte întoarcerea cu faţa către izvoarele folclorice. De acum

înainte va începe cascada marilor realizări artistice: „Ansamblul de la Buzău“, „Rugăciunea“ (operă care marchează „momentul depăşirii influenţei lui Rodin“), „Sărutul“, „Cuminţenia Pământului“. Toate aceste lucrări îl vor impune pe Constantin Brâncuşi pe piedestalul lumii artistice.

Din 1910 renunţă la modelaj şi pictură, pentru a practica cioplitul direct. Una dintre operele lucrate acum este „Sărutul“ („La Baiser“). Printre lucrările de mare valoare ale artistului mai amintim: „Muza adormită“ (1909), „Pasărea măiastră“ (1910), „Prometeu“ (1911). Lucrează mai apoi la o nouă operă, „unul dintre cele mai celebre şi cuprinzătoare portrete ale secolului XX“, aşa cum spunea A. H. Barr, „Mademoiselle Pogany“, lucrare ce a avut-o drept muză pe celebra pictoriţă Margit Pogany. „Poetul formelor cioplite“ construieşte o vastă operă cu un complex caracter tematic.

La 16 martie 1957, marele artist român Constantin Brâncuşi a trecut în veşnicie în atelierul său din Impasse Rosin din Paris. Artistul român care „în piatră, în blocul ei mut“, a simţit „ritmurile universale“ a fost înmormântat în cimitirul Montparnasse. (Arhid. Ioniţă Apostolache, prof. Mihaela Mariana Cristea)