Anticlericalismul manifestat de curentul paşoptist de sorginte republicană franceză s-a manifestat într-o formă accentuată începând din vremea lui Cuza, apoi continuând în prima parte a domniei lui Carol I. S-au urmat o serie de paşi, prin care mecanismul decizional de la vârful Bisericii a trecut în controlul nemijlocit al statului. Prin diferite norme adoptate de parlament, autorităţile statului puteau controla ce mai administra şi mai decidea Biserica spre sfârşitul sec. al XIX-lea. Instituirea acestor mecanisme riguroase de control a fost încununată prin înfiinţarea de către parlament, în 1901, a Casei Bisericii. Această structură era parte a Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, al cărui ministru era Spiru Haret. În numai câţiva ani, Administraţia Casei Bisericii şi-a constituit o structură, pe birouri, cu următoarele atribuţiuni: să controleze administraţia tuturor bisericilor şi mănăstirilor, să controleze toate fondurile, donaţiile şi orice avere aparţinând unei instituţii bisericeşti, să coordoneze toate afacerile bisericeşti, numiri de personal clerical şi laic, să administreze toate ceremoniile religioase, să decidă asupra înfiinţării de parohii şi mănăstiri şi să asigure conservarea monumentelor considerate istorice sau de artă cu rol bisericesc. Practic, această structură a statului român controla întreaga organizare şi activitate a "bisericii dominante", aşa cum era considerată Biserica Ortodoxă din Vechiul Regat Român. (Adrian Nicolae Petcu)
