Prin toată grija şi osteneala în lucrarea cea întru Dumnezeu, cu iubire pentru Hristos şi semeni, părintele Sofian Boghiu de la Mănăstirea Antim şi-a împlinit chipul zugrăvit cu nesfârşită răbdare hristică pentru veşnicie. Pe 14 septembrie s-au împlinit 12 ani de când rugăciunile lui ne ocrotesc părinteşte din cerurile lui Dumnezeu.
Pe părintele Sofian îl căutau mulţi oameni. Era foarte asaltat şi solicitat cu probleme duhovniceşti. Dar eu nu auzisem de părintele. Venisem în Bucureşti din provincie, lucram în învăţământ. Terminasem Artele Plastice la Iaşi şi am întâlnit un monah la Mănăstirea Slatina care mi-a vorbit despre pictura bisericească. Era prin anul 1972. Vremurile erau tulburi. Nu eram eu prea orientat spre biserică. Gândul că voi da admiterea la pictură bisericească a fost ca un fulger. Pentru mine s-a deschis rapid şi surprinzător o altă perspectivă. Pe atunci vicar patriarhal era PS Antonie Ploieşteanul, viitorul mitropolit al Ardealului. Întâlnirea cu părintele Sofian s-a petrecut pe când eu căutam de lucru. Cineva îmi spusese că părintelui, care avea şantier de pictură în Bucureşti, îi trebuia un ucenic.
Prezenţa lui reflecta o lumină nespusă
Ne-am dat întâlnire la Biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“ din cartierul Rahova. Acolo avea o lucrare în ulei alături de doamna Olga Greceanu, care însă nu mai muncea pe şantier. Impresia pe care mi-a lăsat-o la prima vedere părintele mi s-a întipărit în suflet pentru veşnicie. Avea cam 60 de ani, cu părul şi barba albe, dar un alb care răspândea o lumină deosebită. Părintele era într-un ungher mai întunecos din biserică, dar prezenţa lui reflecta o lumină nespusă. Nu am trăit o viziune sau ceva spectaculos, ci doar m-a mişcat chipul lui. Ne-am prezentat unul altuia şi am trecut repede la lucruri practice. M-a întrebat dacă sunt disponibil, ce pretenţii am. I-am spus că sunt dornic să lucrez, deşi cu duhul destul de departe de biserică în preocupările mele zilnice şi necopt în cele duhovniceşti. Părintele a fost mulţumit că nu am fost pretenţios.
„Mi-aş dori să stau retras undeva şi să lucrez la chipuri sfinte…“
Aşa am început colaborarea cu el, plin de entuziasm. Deşi îşi dorea să fie prezent cât mai mult pe schele, părintele nu avea decât foarte puţin timp disponibil pentru că era chemat în probleme duhovniceşti, la spovedit. La el veneau şi pe şantier şi-l căutau. Părintele era de o discreţie absolută. Cu toate astea îţi dădeai seama de latura lui duhovnicească, nu-ţi trebuia şcoală sau o pregătire anume. Avea ceva autentic în el şi apoi la el m-au impresionat cel mai mult răbdarea şi smerenia. Părintele era iconar. Mi-o mărturisise cândva spunându-mi: „Dragă, dacă s-ar putea, mi-aş dori să stau retras undeva, într-un loc liniştit, de sihăstrie, şi să lucrez la chipuri sfinte“. Asta mi-a spus el aşa molcom, dar am simţit în cuvintele lui o tensiune, o dorinţă aprinsă după linişte, după isihie şi pictură.
După ce s-au terminat lucrările la „Sfinţii Împăraţi“ - Rahova, l-am urmat pe alt şantier, la Biserica Radu-Vodă, care a rămas deschis pe durată îndelungată, 1975-1977. În această perioadă ne-am apropiat sufleteşte mai mult unul de altul. Eu am început să conştientizez lângă cine stau, personalitatea părintelui. Fiindcă eu am aflat cine era de fapt părintele Sofian de la unul, de la altul, destul de târziu.
Părintele avea o discreţie exemplară. Spre exemplu, habar n-aveam că fusese închis şi făcuse închisoare grea. El nu-mi spusese nici un cuvânt despre asta. Părintele era foarte deschis şi de o delicateţe extraordinară. Călit în asprele experienţe din anii de temniţă politică, cu îndelungă răbdare de sfânt, părintele ignora unele comportamente ale mele mai aparte, mulţumit de angajarea mea harnică la lucru. Cu ţinuta modestă de şantier, cu nelipsitul halat bleumarin, părintele escalada cu bucurie şi domoală hotărâre schela pentru a realiza imaginile iconografice cerute. Dar mereu era solicitat de oameni care-l căutau pentru diferite probleme. După câteva ore într-o zi, alteori o oră pe zi, sau chiar lipsind o zi-două de pe şantier, înainte de a pleca îmi asigura „porţia“ de lucru, îmi trasa suprafaţa ce urma pregătită pentru pictură, până revenea pe schelă.
Cu discretă tandreţe în dragostea pentru cei din jur
Pe lângă meticulozitatea cu care făcea totul, cu blândeţea care izvora din firea sa şi din iubirea pentru Hristos şi Maica Sa, părintele avea şi un fin simţ al umorului. Era mucalit şi cu discretă tandreţe în a-şi manifesta dragostea faţă de cei din jur. Privind retrospectiv la toată perioada pe care am petrecut-o în preajma părintelui, îmi dau seama de subtilitatea delicateţii lui, bărbăteasca gravitate în răbdarea pe care o avea în toate, mai ales în lungile seri şi nopţi când îi spovedea pe cei care-l asaltau.
Cu fruntea mereu îmbrobonată de roua transpiraţiei apărută de la osteneala fizică, dar mereu disponibil sufleteşte atât pe schelă la pictură, cât şi la cererile lungilor şiruri de credincioşi, cu uimitoare rezistenţă, părintele rămânea stâlpul de neclintit în toate greutăţile inevitabile ale vieţii.
Părintele nu intra în sufletul omului. Dacă simţea că nu ai nevoie, el nu te iscodea. Am realizat destul de târziu discreţia părintelui.
După ce s-a terminat şantierul la Radu-Vodă, părintele a plecat în Siria, unde a pictat o biserică în localitatea Hama, loc vechi biblic, încărcat de istorie. Dar şi atunci, ca şi acum, tulburările de ordin social erau serioase, facţiunile rivale luptându-se neîntrerupt. Am plecat şi eu în Siria alături de părintele, dar numai pentru câteva luni, fiindcă mă deranja groaznic un ulcer. Părintele a rămas doi ani la Hama, dar conflictul s-a extins, a ajuns şi în zona unde biserica era aproape pe final cu pictura şi a fost minată, fiind transformată în ruină. Părintele Sofian împreună cu toţi slujitorii sirieni au fost evacuaţi cu un elicopter, episcopul sirian murind rapid de infarct.
Din 1982 am început să lucrez pe cont propriu. Nu am mai mers împreună pe şantier cu părintele decât la Schitul Darvari şi la paraclisul Mănăstirii Antim. Atunci când părintele Sofian a plecat la cele veşnice, pe 14 septembrie 2002, eram undeva prin Ardeal, lucram la o biserică.
Sfaturi pentru viaţă
La spovedanie, părintele dovedea o răbdare inimaginabilă. Mulţi din cei care se mărturiseau la el abuzau şi începeau să-şi expună diferite probleme care nu aveau tangenţă cu viaţa lor duhovnicească, dar părintele căuta să-i aducă la subiect. Stătea noaptea până târziu, până la ultimul credincios. Era înţelept în sfaturile pe care le dădea. Îmi aduc aminte un lucru care mi s-a părut definitoriu pentru un preot şi mai ales pentru un duhovnic. Un doctor a venit la părintele şi i s-a plâns: „Părinte, mă simt vinovat că nu reuşesc să ţin un post mai aspru, să am o asceză mai accentuată“. Părintele Sofian i-a răspuns: „Domnule doctor, am un sfat pentru dumneavoastră. Pentru Hristos ar fi mai preţios şi mai important să vă faceţi datoria în locul unde munciţi. Acolo să fiţi cu toată conştiinciozitatea, să nu abuzaţi de pacienţi, să nu cereţi bani pentru ceea ce faceţi, să fiţi cu dragoste pentru bolnavi. Acestea în mod sigur vor fi mai bine primite înaintea lui Hristos decât orice asceză personală. Postul este bun, dar nu vă cere nimeni să daţi spectacol de asceză şi să faceţi vreo exagerare de orice fel“. Ceea ce mi s-a părut nemaipomenit în sfatul părintelui este faptul că această îndrumare se poate aplica în orice profesie, ea rămâne valabilă pentru orice domeniu de activitate. Dar părintele ştia şi să glumească. Când cineva a venit supărat că nu mai are răbdare într-o anumită problemă, părintele i-a spus cu blândeţe: „Trebuie să avem răbdare!“ „Dar simt că nu mai pot. Simt că la un moment dat îmi piere toată răbdarea şi încep să mă enervez“, a continuat credincioasa. „Dacă vrem să urmăm lui Hristos, avem nevoie să fim răbdători!“, a răspuns din nou părintele. „Totuşi, simt că nu mai pot!“ „Ei, atunci dacă nu mai avem răbdare, să ne înarmăm cu răbdoi!“ (Ovidiu Preutescu)
