Cuviosul Antonie cel Mare, locuitor pustiului și pildă monahilor

În Biserica Ortodoxă Română este sărbătorit vineri, 17 ianuarie, Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, care este considerat părintele monahilor, fiind „cea dintâi floare a pustiei”, după cum zice ieromonahul Macarie Simonopetritul.

Imnografia zilei îl numește urmaşul în trăire ascetică al prorocilor Ilie şi Ioan Botezătorul: „Asemănându-te cu obiceiurile râvnitorului Ilie şi urmând Botezătorului pe drepte cărări, Preacuvioase Părinte Antonie, te-ai făcut locuitor pustiului şi ai întărit lumea cu rugăciunile tale. Pentru aceasta, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre”.

Cuviosul Antonie s-a născut în anul 251 în Egipt, într-o mică localitate numită Coma de pe valea Nilului. Astăzi în locurile natale ale sfântului există localitatea Qîmân al-Arus din ţinutul Al-Ouastah. Familia sa era una bogată, iar de educaţia lui s-au ocupat părinţii săi, care erau creştini.

La vârsta de 18 sau 20 de ani şi-a pierdut părinţii, care au trecut din această lume lăsându-i o moştenire importantă, care cuprindea circa 100 de parcele de pământ, ceea ce-l făcea un om foarte bogat. Dacă cercetăm istoria, ştim că în prima jumătate a primului mileniu creştin Egiptul era grânarul Imperiului Roman, ceea ce făcea ca proprietarii de terenuri de lângă Nil unde se cultiva grâu să aibă venituri foarte mari.

Tânărul Antonie, auzind la Biserică cuvintele Mântuitorului adresate tânărului bogat din Evanghelie: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi” (Matei 19, 21), a considerat că Domnul Iisus Hristos i se adresează lui şi a mers să împartă averea sa săracilor, iar pământurile le-a cedat celor ce se învecinau cu aceste proprietăţi. A păstrat doar bunurile pentru sora sa, dar auzind cuvântul Mântuitorului din Predica de pe munte: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine” (Matei 6, 34), a împărţit şi această parte din avere săracilor. Pe sora sa a încredinţat-o unor femei virtuoase care urmau calea credinţei în Hristos şi a plecat să urmeze viaţa ascetică.

Neexistând mănăstiri organizate, s-a alăturat unui bătrân care trăia în post şi rugăciune nu departe de localitatea natală. Nu după mult timp a ales să se nevoiască singur, urmând pilda ascetică a bătrânului de lângă satul său şi s-a aşezat într-un loc retras. Tot ce lucra cu mâinile sale împărţea săracilor. Când auzea de un bătrân cu viaţă duhovnicească, mergea la acesta pentru a primi sfat duhovnicesc.

Creşterea sa spirituală la o vârstă atât de tânără i-a adus multe ispite. Cu ajutorul lui Hristos sfântul a respins toate ispitele trimise de cel rău.

Pentru a spori duhovniceşte, Antonie alege să se nevoiască într-un mormânt. Aici a fost atacat fizic de duhurile necurate ce nu puteau suporta viaţa lui ascetică. Însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci a alungat duhurile necurate.

După acest moment, râvna lui duhovnicească a crescut, devenind mai evident curajul în lupta sa cu cel rău. Ajuns la vârsta de 35 de ani, hotărăşte să meargă singur în pustiu. Când ajunge pe malul de est al Nilului, găseşte o fortăreaţă părăsită şi aici se nevoieşte vreme de 20 de ani.

În aceste două decenii, mulţi sunt atraşi de faima duhovnicească a cuviosului şi vin la fortăreaţa unde trăia el, dar sfântul nu primea pe nimeni. „Rămâneau afară, ascultând ce se auzea dinăuntru, o mare gălăgie şi vocile demonilor care se ridicau împotriva celui ce venise să vieţuiască în locaşurile lor cu atâta curaj. Într-o zi, de prea multă înflăcărare, admiratorii sfântului au forţat uşa şi l-au văzut pe Antonie plin de strălucire, ca şi cum ar fi ieşit dintr-un altar sfânt. Înfăţişarea sa trupească rămăsese aceeaşi, în ciuda a douăzeci de ani de post şi luptă cu demonii, iar sufletul său căpătase o curăţie asemenea aceleia a lui Adam înainte de cădere” (Ieromonah Macarie de la Simonos Petra, Sinaxarul-Vieţile Sfinţilor).

Din acest moment a acceptat cuviosul să primească ucenici. Numărul acestora fiind foarte mare, sfântul a fost nevoit să întemeieze două mănăstiri, în jurul anului 306, una la est de Nil, la Pispir, şi cealaltă pe malul stâng, în apropiere de Arsinoe. Sub influenţa Sfântului Antonie „pustiul s-a făcut ca o cetate de călugări care au lăsat lumea pentru a deveni cetăţeni ai cerului” (Sfântul Atanasie cel Mare, Viaţa Sfântului Antonie).

În anul 308 Maximin Daia a pornit o puternică persecuţie în Egipt împotriva creştinilor. Aflând de suferinţele prin care treceau creştinii din Alexandria, Cuviosul Antonie a venit în acest oraş fondat de Alexandru Macedon pentru a întări pe fraţii în Hristos, dar şi cu gândul de a mărturisi cu preţul vieţii credinţa creştină.

Dumnezeu nu a îngăduit ca Sfântul Antonie să sufere moarte martirică, ci să continue „mucenicia” lui ascetică din pustiul Egiptului. Întors la mănăstirea sa, a continuat aspra sa vieţuire monahală îndrumându-i duhovniceşte pe cei care-i căutau sfatul. Pentru că numărul celor care-l căutau era foarte mare şi dorind să se retragă mai adânc în pustiul de la est de Nil, a plecat cu o caravană de beduini. Ajungând în ţinutul muntos Quolzoum (astăzi Deir amba-Antonios în ouadi Al-arab, la 30 km de Marea Roşie), s-a stabilit aici, unde va trăi o viaţă ascetică exemplară până la mutarea sa la Domnul la vârsta de 105 ani, în ziua de 17 ianuarie 356. Pe acest loc există până astăzi mănăstirea întemeiată de el, unde monahii îi urmează modelul ascetic de trăire monahală.

Chiar dacă în lucrarea Viaţa Sfântului Antonie, alcătuită de Sfântul Atanasie cel Mare, ucenicul cuviosului, se precizează că acesta nu a dorit să se cunoască locul unde a fost înmormântat, la mănăstirea sa din Egipt găsim un altar de secol 6 care se spune că este zidit peste mormântul sfântului. Acesta se află în aceeaşi biserică unde se află şi altarul din secolul 4 unde s-a rugat Sfântul Antonie.

Tot la această mănăstire găsim şi un turn zidit de împăratul Justinian unde să se retragă monahii în faţa incursiunilor de jaf ale triburilor de beduini.

Toate acestea vin în sprijinul textelor occidentale care vorbesc de istoria moaştelor Sfântului Antonie. După acestea, în anul 561 au fost descoperite şi mutate la Alexandria. În acest an împărat la Constantinopol era Justinian. Coroborând cu altarul şi turnul din secolul 6 amintite mai sus, ne dăm seama că anul înaintat de sursele occidentale este veridic.

„În anul 635, sub ameninţarea invaziei arabe, a fost dus la Constantinopol, iar în jurul anului 1070 - conform mărturiei tradiţiei apusene - un nobil din ţinutul Dauphine” le-a dus în Franţa (Saint-Antoine în ţinutul Dauphine), unde au devenit ţinta unui vestit pelerinaj. „Abaţia Sfântului Antonie din Dauphine depinzând mai întâi de cea de Montmajour din Arles, se istoriseşte că o parte din moaşte au fost mutate acolo (în jurul anului 1290), iar de acolo în catedrala de la Arles (1491) unde, scăpând de profanările din timpul Revoluţiei (franceze din 1789) sunt cinstite şi astăzi” (Ieromonah Macarie de la Simonos Petra, Sinaxarul-Vieţile Sfinţilor).

Astăzi creştinii îl cinstesc pe Sfântul Antonie citindu-i acatistul şi spunând: „Fugind de întunericul cel negru al Egiptului, ai căutat pă­mântul cel de viață dătător al pustiului. Prin înfrânare și ne­voință veștejind săltările trupului, prealăudate, te-ai făcut pildă monahilor, de Dumnezeu cugetătorule, celor ce strigă: Bucură-te, Părinte Antonie!”