Dialogul cu Dumnezeu duce la mântuire

Duminica a 5-a după Paşti ne oferă prin ­pericopa evanghelică de la Ioan un exemplu de dialog ce duce la mântuire. Din acest ­capitol al Evangheliei după Ioan aflăm că Mântuitorul nostru Iisus Hristos vine în cetatea Sihar din Samaria şi se opreşte la fântâna lui ­Iacov, unde are un dialog cu o femeie care venise să ia apă.

Sinaxarul ne spune că Domnul Iisus Hristos a ajuns în Sihar la al şaselea ceas din zi, adică la ora 12:00, şi, obosit fiind de drum, S-a oprit să Se odihnească; şi în timp ce ucenicii se duseseră să cumpere mâncare, o femeie oarecare din cetate a venit ca să scoată apă. Anume cu această femeie samarineancă intră Mântuitorul într-un dialog cu totul ieşit din comun şi acestei femei îi descoperă că El este Mesia.

Conform tradiţiei orientale, un bărbat nu putea vorbi cu o femeie căsătorită decât dacă era prezent şi soţul acesteia. De aceea, femeia este surprinsă că Hristos vorbeşte cu ea, mai ales că între samarineni şi evrei era o ură seculară. Iudeii în timpul Mântuitorului evitau să treacă prin teritoriile locuite de samarineni, dispreţuindu-i pentru că erau amestecaţi cu alte neamuri.

Uimirea samarinencei creşte în intensitate atunci când vede că Domnul nostru Iisus Hristos continuă dialogul şi trece de la setea trupească la potolirea setei spirituale. Interesant este că Mântuitorul îi vorbeşte tocmai acestei femei de alt neam despre „apa cea vie”. Sinaxarul o numeşte „apa duhovnicească, care este apa cea îmbelşugată şi curăţitoare”.

Părintele Cleopa Ilie ne spune că prin „apa cea vie” Mântuitorul îi făgăduieşte femeii „învățătura Sfintei Evanghelii” din care ne săturăm cu toţii atunci când o ascultăm cu luare aminte şi o primim în sufletele noastre.

În continuare, Domnul nostru Iisus Hristos îi vorbeşte femeii „despre harul cel dătător de viață, care îl renaște pe om și îi potolește setea sufletească, ducându-l spre cărările vieții veșnice încă din timpul acestei vieți pământești. Atunci când harul dumnezeiesc pătrunde în om, face să izvorască din sufletul său un izvor nesecat de viață, bucurie și putere” (Sfântul Nicolae Velimirovici). Iată ce spune Mântuitorul: Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică. Această „apă vie” este cuvântul lui Dumnezeu, care, odată primit în inimile noastre, rodeşte prin Sfintele Taine.

Reacţia raţională a samarinencei este aceea de a cere această apă pentru a nu mai fi nevoită să vină să o ia de la fântâna lui Iacov. Ea crede că este vorba de apa de băut şi nu înţelege că Hristos îi vorbeşte despre apa dătătoare de viaţă veşnică. Pentru a o determina să înţeleagă duhovniceşte ceea ce i-a spus, Mântuitorul vrea să o vindece de păcatul desfrânării în care trăia şi de aceea schimbă discuţia ca să-i dezvăluie suferinţa ei spirituală adusă de acest păcat. O trimite să-şi aducă bărbatul, iar ea spune că nu are bărbat. Atunci Hristos Domnul îi arată păcatul ce o împiedică să primească „apa cea vie”: Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Prin aceste cuvinte, Mântuitorul o învaţă să gândească duhovniceşte şi să părăsească păcatul trupesc în care trăia de multă vreme şi care o împiedica să ajungă să înţeleagă cele spirituale.

Sinaxarul explică numărul bărbaţilor din viaţa samarinencei astfel: „Unii au crezut că acei cinci bărbaţi ar însemna cele cinci cărţi ale lui Moise, pe care samarinenii le primiseră, iar al şaselea ar însemna cuvintele lui Hristos, pe care femeia încă nu le avea, de vreme ce încă nu se revărsase harul asupra ei. Alţii socotesc că acei cinci bărbaţi ar fi cele cinci legi date de Dumnezeu: cea din rai, cea de după alungarea din rai, cea din vremea lui Noe, cea din zilele lui Avraam şi cea din vremea lui Moise; iar a şasea, Evanghelia, care încă nu se răspândise. În sfârşit, alţii înţeleg prin cei cinci bărbaţi cele cinci simţuri”.

Femeia samarineancă înţelege că Iisus Hristos este proroc, iar El îi descoperă că este chiar Mesia. Astfel, ea este învrednicită de Mântuitorul să înţeleagă că El este Hristos, ceea ce o determină să devină o vestitoare a acestui fapt în rândul samarinenilor.

Prin dialogul pe care-l poartă cu această femeie, Mântuitorul arată că a venit să mântuiască pe toţi oamenii din toate neamurile, nu doar pe iudei. Dialogul cu Hristos Domnul îi schimbă viaţa femeii samarinence şi ea devine o vestitoare a cuvântului Mântuitorului: Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul? Această vestire îi determină pe samarineni să vină la Mântuitorul şi să-L roage să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui, iar femeii i-au zis: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.

Schimbarea vieţii samarinencei în urma acestei convorbiri mântuitoare cu Domnul nostru Iisus Hristos este foarte bine sintetizată teologic în cântările de la Vecernia Duminicii a 5-a după Paşti: „Venit-a (Domnul) la fântână, în ceasul al şaselea, Izvorul minunilor, spre a aduce la viaţă pe urmaşa Evei, că Eva în acest ceas a ieşit din rai, din pricina amăgirii şarpelui. Deci, s-a apropiat samarineanca să scoată apă; pe care văzând-o Mântuitorul, i-a zis: Dă-Mi apă să beau şi Eu te voi sătura de apa cea vie. Iar înţeleapta, alergând în cetate, a vestit îndată mulţimilor zicând: Veniţi de vedeţi pe Hristos Domnul, Mântuitorul sufletelor noastre”. De aici înţelegem că prin Eva în ceasul a şaselea a început căderea neamului omenesc, iar Mântuitorul nostru Iisus Hristos vine în ceasul al şaselea la fântâna lui Iacov şi începe ridicarea din amăgirea şarpelui a urmaşilor Evei prin convorbirea mântuitoare cu femeia samarineancă. Prin Jertfa şi Învierea Sa, Mântuitorul a izbăvit neamul omenesc din păcatul protopărinţilor Adam şi Eva. Samarineanca devine o vestitoare a mesianităţii lui Iisus Hristos în neamul ei, iar mai târziu în toată lumea.

Despre modul în care femeia samarineancă şi-a asumat urmarea lui Hristos, Sinaxarul ne spune că mai târziu ea a fost numită „de Hristos Fotini” şi „împreună cu cei şapte copii ai săi s-au încununat cu cununa muceniciei în vremea lui Nero împăratul...”. Ea a mărturisit cu preţul vieţii credinţa în Hristos, fiind o martiră a creştinismului. Religia creştină aduce egalitatea între bărbat şi femeie, iar dialogul Mântuitorului cu Fotini-samarineanca este un argument că pentru Iisus Hristos femeia este egală cu bărbatul, lucru exprimat atât de clar de El în Sfânta Evanghelie.

Învăţătura de credinţă a Bisericii Ortodoxe ne spune că „nunta (căsătoria creştină) este Sfânta Taină prin care, după făgăduinţa mirelui şi miresei, dată liber în faţa preotului, de a trăi împreună, în iubire, toată viaţa, pentru a naşte şi a creşte copiii şi a se ajuta reciproc, li se împărtăşeşte harul dumnezeiesc care întăreşte şi ­înalţă însoţirea lor naturală, prefăcând-o într-o desăvârşită şi curată legătură morală, într-o unitate după chipul legăturii dintre Hristos şi Biserică”. Pentru că încă din rai Dumnezeu a binecuvântat căsătoria dintre bărbat şi femeie, iar când Fiul lui Dumnezeu a venit să mântuiască neamul omenesc, prima minune a săvârşit-o la nunta din Cana Galileii. Astfel, Dumnezeu arată că tot ceea ce a binecuvântat în rai binecuvântează şi în lumea aceasta, şi anume căsătoria dintre un bărbat şi o femeie.

În creştinism, bărbatul şi femeia sunt egali, iar prin Taina Nunţii devin un singur trup, ca la începutul creaţiei, când Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie (Facerea 1, 27). Convorbirea dintre Mântuitorul şi femeia samarineancă este firească dacă înţelegem lucrurile în cheia acestui text din prima carte a Sfintei Scripturi.

În urma acestui dialog, după cum spunea părintele profesor Mircea Păcurariu, Fotini „a devenit un apostol, un misionar” care ne cheamă pe toţi: Veniţi de vedeţi pe Hristos Domnul, Mântuitorul sufletelor noastre!