Din lutul Neamţului s-au plămădit încă nouă sfinţi

▲ Calendarul Bisericii Ortodoxe Române s-a îmbogăţit cu încă nouă sfinţi. Proclamarea solemnă a canonizării celor nouă sfinţi nemţeni va avea loc astăzi, de Înălţarea Domnului, la Mănăstirea Neamţ, unde un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi, condus de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul BOR, va oficia Sfânta Liturghie. Sfinţii canonizaţi de Biserica Ortodoxă Română în şedinţa din luna martie sunt: Cuvioşii Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi, a căror zi de prăznuire este 7 septembrie, Sfântul Cuvios Chiriac de la Tazlău, a cărui zi de pomenire este 9 septembrie, Sfinţii Cuvioşi Iosif şi Chiriac de la Bisericani, a căror zi de prăznuire este 1 octombrie, Sfinţii Cuvioşi Rafael şi Partenie de la Agapia Veche, care vor avea zi de prăznuire pe 21 iulie, Sfântul Cuvios Iosif de la Văratic, cu zi de prăznuire pe 16 august, şi Sfântul Cuvios Ioan de la Râşca şi Secu, care va fi prăznuit pe 30 august.

Ctitorul primei mănăstiri româneşti din Ţara Sfântă

Sfântul Cuvios Iosif de la Bisericani a fost primul sihastru cunoscut în Muntele Bisericanilor şi întemeietorul mănăstirii cu acelaşi nume. S-a născut într-un sat din ţinutul Neamţului şi, de tânăr, a intrat în obştea Mănăstirii Bistriţa. Aici a fost tuns în monahism şi a deprins de la părinţii bătrâni viaţa duhovnicească, postul şi neîncetata rugăciune. După ce a mers la Locurile Sfinte, Cuviosul Iosif s-a retras apoi în pustia de pe Valea Iordanului, unde a ajuns, în câţiva ani, sihastru vestit. A trăit într-o peşteră, mai întâi singur, apoi cu 17 pustnici ucenici, întemeind prima comunitate duhovnicească românească cunoscută în Ţara Sfântă. După năvălirea arabilor asupra Sfintelor Locuri, Cuviosul Iosif şi-a luat ucenicii şi a venit în Moldova, la Mănăstirea Bistriţa. După ce numărul ucenicilor a crescut, a înălţat o mică biserică, cu hramul „Buna Vestire”, construind şi chilii împrejur. Viaţa monahală de aici era asemenea celei de la mănăstirile studiţilor de la Constantinopol („achimită” - neadormită), ce presupunea rugăciune neîncetată în biserică şi la chilii, post, metanii, cântarea psalmilor, ascultare şi dragoste.

După o invazie a turcilor, care le-au incendiat biserica, s-au hotărât să plece la Sfântul Munte Athos. Pe drum însă li s-a arătat într-un stejar Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care i-a întrebat: „Unde mergeţi?”. La această minunată vedere, ei au răspuns: „Ne ducem la grădina ta!”; iar Maica Domnului le-a spus atunci: „Întoarceţi-vă, căci şi aici este grădina mea”. Mai târziu, schitul Cuviosului Iosif s-a numit „Schitul Bisericani”, adică „al evlavioşilor”, pentru că monahii se rugau aici cu lacrimi şi mulţi se vindecau de boli cu rugăciunea şi binecuvântarea Cuviosului Iosif.

Cuviosul Chiriac de la Bisericani, 60 de ani în pustie

Al doilea trăitor de la Bisericani canonizat recent este Cuviosul Chiriac. A trăit la începutul secolului al XVII-lea la Mănăstirea Bisericani, care număra pe atunci peste 100 de călugări. S-a retras în pustie, într-o peşteră din muntele lui Simon, unde a trăit singur timp de 60 de ani. Vara şi iarna stătea pe munte cu trupul gol, în rugăciune. L-a cunoscut şi Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei, care, mai târziu, după mutarea cuviosului la Domnul, i-a sărutat sfintele moaşte. Este cunoscut ca unul dintre marii sihaştri din Carpaţi, având o viaţă pilduitoare: trăirea în desăvârşită lepădare de sine, smerenie şi în neîncetată rugăciune. Şi-a dat sufletul lui Hristos, numărându-se printre sfinţii români cinstiţi de popor. Moaştele lui au fost aşezate în peştera în care a trăit, ce se poate vedea şi astăzi şi în care s-a amenajat, mai târziu, un paraclis în cinstea lui. Mai târziu, din cauza deselor tulburări din ţară, sfintele moaştele au fost împărţite.

▲ Chiriac de la Tazlău, apărător al dreptei credinţe

Credincioşii se pot închina din acest an şi la Sfântului Chiriac de la Mănăstirea Tazlău, cel mai cunoscut pustnic de aici. S-a născut la începutul secolului al XVII-lea într-o familie de credincioşi din satul Mesteacăn. În copilărie, a fost luat de părinţi la slujbele oficiate la Mănăstirea Tazlău, simţind chemarea spre monahism. A intrat din fragedă tinereţe în obştea Mănăstirii Tazlău, unde a deprins viaţa monahicească, apoi a primit călugăria. După puţină vreme, a fost hirotonit fără voia lui, diacon şi preot, devenind apoi un iscusit povăţuitor de suflete. S-a retras în pustnicie într-o peşteră pe un munte din apropierea mănăstirii, numit Măgura Tazlăului. Dobândind darul rugăciunii curate, al vindecării bolilor şi al izgonirii demonilor, a fost căutat de mulţimile de călugări şi credincioşi dornici să se împărtăşească din sfinţenia vieţii sale. În acea perioadă de intensă propagandă calvină venită din Transilvania, el a fost un adevărat apărător şi mărturisitor al dreptei credinţe, păstrând aprinsă flacăra Ortodoxiei în tot ţinutul Neamţului. A trecut la Domnul în jurul 1660, fiind înmormântat în pridvorul bisericii mănăstirii Tazlău. Încă din timpul vieţii, evlavia populară l-a consacrat drept sfânt, lucru adeverit şi de Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei, care l-a cunoscut şi, apoi, i-a sărutat moaştele.

▲ „Fericitul stareţ Rafail”

Doi sfinţi de la Agapia Veche au fost canonizaţi în luna martie: Cuviosul Rafail şi Cuviosul Partenie.

Primul dintre ei a fost monah în vechiul aşezământ călugăresc Agapia din Deal, în veacul al XVI-lea. Sfântul Rafail a fost cinstit încă din secolul al XVII-lea, mai ales în Moldova, chiar de Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei, care i-a cinstit moaştele. Sfântul Rafail s-a născut în satul Bursucani, din ţinutul Bârladului, din părinţi credincioşi. A plecat din tinereţe la celebra mănăstire nemţeană, unde a fost ucenic al monahilor de aici, după care a fost călugărit sub numele de Rafail, care se tâlcuieşte „Dumnezeu aduce vindecare”. Viaţa acestui sfânt nu este foarte cunosccută. Se ştie că părinţii agăpeni ţineau o rânduială a locului de la care nu s-a abătut nici ascultătorul monah Rafail. Călugării petreceau în lavră, iar cine era întărit şi râvnea la viaţa cea liniştită a pustiei, cu binecuvântare, pleca să se nevoiască în sihăstrie împreună cu un bătrân şi, mai târziu, singur. Sfântul Rafail a trăit o perioadă în inima munţilor, iar după ani de rugăciune şi asceză, a primit daruri înalte, fiind îndrumător al fraţilor din obşte şi uimind pe toţi prin viaţa sa sfântă şi înţelepciunea sa. Toţi îl priveau ca pe o icoană a virtuţilor, iar în pomelnicele vechi este numit „Fericitul stareţ Rafail”. Din timpul vieţii făcea minuni, iar la mormântul său au venit mulţi bolnavi şi neputincioşi pentru a se vindeca. Ucenicii săi i-au dezgropat moaştele şi le-au aşezat în biserică, spre închinare. Mii de pelerini veneau să se închine la moaştele sale, mai ales la hramul Mănăstirii Neamţ, când avea loc pelerinajul la mănăstirile Neamţ, Agapia şi Secu. Acestea au fost ascunse o periodă, odată cu cele ale Sfântului Partenie. Părţi din moaştele acestor doi sfinţi de la Agapia se păstrează şi astăzi în mănăstirile nemţene şi în altele din Moldova.

Pustnicul din Muntele „Scaune”

Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei, a numărat printre călugării cu înaltă viaţă duhovnicească din Moldova şi pe Cuviosul Partenie de la Agapia Veche. A trăit în secolul al XVII-lea, fiind urmaşul sihaştrilor din Munţii Agapiei. A fost tuns în monahism de stareţul Eufrosin, ctitorul mănăstirii din Livada Părinţilor. Tradiţia spune despre Sfântul Partenie că a sihăstrit în muntele „Scaunele”, după modelul pustnicilor dinaintea sa: ziua se ruga în singurătate, mai ales cu Psaltirea, pe care o ştia pe dinafară, iar la apusul soarelui, gusta puţin din pâine şi legume fierte, după care toată noaptea rostea rugăciunea lui Iisus, în timp ce împletea coşuri. Dormea puţin când obosea, în laviţe (scaune), aşezate între trunchiurile de brazi. Ucenicii duceau coşurile la târg, unde le vindeau, iar cu banii astfel câştigaţi cumpărau hrană şi cele necesare traiului pustnicesc. De la aceste scaune, muntele şi poiana au primit numele de „Scaune”.

Nu se cunosc date exacte despre viaţa sa, dar se ştie că este numărat în rândul egumenilor Agapiei. Se spune că era luminat şi plin de înţelepciune şi avea darul tămăduirii. Potrivit unor tradiţii, scotea şi demoni din oameni. A trecut la cele veşnice în 1660, iar trupul său a fost dezgropat şi găsit neputrezit. Moaştele sale au fost ascunse pentru o perioadă lungă de timp.

▲ Întemeietorul Mănăstirii Pângăraţi

Unul dintre trăitorii nemţeni canonizaţi de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în luna martie este Sfântul Cuvios Simeon de la Pângăraţi. S-a născut la începutul secolului al XV-lea, într-un sat din apropierea oraşului Piatra Neamţ, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun. A intrat din tinereţe în obştea Mănăstirii Bistriţa, unde a trăit în ascultare şi a sporit duhovniceşte. Cu binecuvântarea egumenului Mănăstirii Bistriţa şi, împreună cu încă doi ucenici ai săi, în 1432, s-a retras la poalele muntelui numit „Păru”, la 5 km depărtare de mănăstirea sa, lângă malul stâng al pârâului Pângăraţi. Aici, cuviosul şi-a făcut o chilie din bârne de brad, într-o poiană înconjurată de păduri seculare, şi trăia cu ucenicii săi, în necontenite rugăciuni şi în meditaţie la cele cereşti. Ajungând sihastru desăvârşit şi dascăl iscusit al rugăciunii inimii, mulţi monahi au venit de-a lungul timpului la el, aşezământul lui fiind cunoscut timp de 29 de ani sub numele de „Sihăstria lui Simeon”.

Sfântul Voievod Ştefan cel Mare i-a dăruit, în 1461, bani şi ajutor să înalţe o mică biserică de lemn, cu hramul „Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir”. Biserica a fost sfinţită în acelaşi an, la 26 octombrie, de mitropolitul Teoctist I, care l-a hirotonit atunci preot pe Simeon. Astfel, Sf. Cuv. Simeon a devenit întemeietorul şi primul egumen al Mănăstirii Pângăraţi, ce s-a numit până în 1508 „Schitul lui Simeon”.

Sfătuitor al lui Ştefan cel Mare

Viaţa sa curată l-a învrednicit pe Simeon de a primi darul vindecării bolilor şi al vederii înainte. Mulţi suferinzi veneau la chilia sa şi se făceau sănătoşi prin rugăciunea lui. Dregători din sfatul ţării, chiar şi domnitorul Ştefan cel Mare, veneau adesea la el să ceară binecuvântare şi sfaturi. În 1476, când turcii l-au învins pe Ştefan cel Mare în luptele de la Războieni, Cuviosul Simeon şi-a luat ucenicii, s-a rugat lui Dumnezeu pentru domn şi pentru ţară ca să-i scape din mâinile cotropitorilor, apoi au trecut peste Carpaţi, în Transilvania, stabilindu-se la Mănăstirea Caşiva. După puţin timp, în toamna aceluiaşi an, a trecut la cele veşnice, fiind îngropat de ucenicii săi la Caşiva.

Moaştele sale au fost cinstite de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, care le-a adus în Moldova. Ieromonahul Atanasie scrie că Ştefan voievod i-a adus sfintele lui moaşte într-o raclă cinstită şi le ţinea în vistieria sa cu cinste. „Apoi, luând o parte din sfintele lui moaşte, le-a oprit pentru blagoslovenie, şi cu aromate cu bune miresme, şi cu tămâie le tămâia totdeauna spre credinţa şi buna întărire a dreptei-credinţe a domniei sale, iar mai vârtos pentru dragostea şi căldura duhovnicească ce avea mai-nainte către dânsul; iar rămăşiţa sfintelor lui moaşte cu cuviinţă sfinţită şi cu cinste le-a îngropat în cetatea Sucevei”.

Amfilohie, cinstit încă din viaţă ca sfânt

Sfântul Amfilohie de la Pângăraţi s-a născut în anul 1487, în partea de nord a Moldovei. Viaţa monahală şi-a început-o de foarte tânăr, la Mănăstirea Moldoviţa, de unde a venit la Pângăraţi, în anul 1508. Aici a fost ales stareţ, conducând obştea mănăstirii timp de 56 de ani. În timpul său, domnitorul Alexandru Lăpuşneanu a zidit la Pângăraţi o biserică în numele său, pe locul celei vechi de lemn, care fusese arsă de turci. Se spune că domnitorul a avut un vis în care i s-a cerut să meargă la Pângăraţi să zidească această biserică, sfinţită în 1560 de mitropolitul Grigorie. La bătrâneţe, fericitul Amfilohie a primit marele şi îngerescul chip al schimniciei sub numele de Enoh, iar în anul 1570 a trecut la cele veşnice. A fost cinstit încă din viaţă ca sfânt, iar monahii de la Moldoviţa şi Pângăraţi l-au prăznuit în fiecare an la data trecerii sale la Domnul.

▲ Ctitorul celei mai mari mănăstiri ortodoxe de maici din lume

Printre sfinţii nemţeni canonizaţi în acest an se numără şi Cuviosul Părinte Iosif. Acesta s-a născut în jurul anului 1750, în satul Valea Jidanului din Transilvania, într-o familie de credincioşi ortodocşi, venită în Moldova din cauza revoltei românilor ortodocşi din Transilvania, condusă de Cuviosul Sofronie de la Cioara, împotriva asupririi austriece şi a uniaţiei. Tânărul Iosif a fost impresionat de mănăstirile moldave şi de viaţa călugărilor de aici, încât a devenit ucenic al Cuviosului Paisie Velicicovschi, încă de pe când se afla la Mănăstirea Dragomirna.

Ucenic al acestuia, Cuv. Iosif s-a deprins cu ascultarea, smerenia, paza minţii, înfrânarea, postirea, privegherile şi rugăciunea minţii. Când Sfântul Cuv. Paisie s-a mutat cu obştea la Mănăstirile Secu şi Neamţ, a venit şi Cuviosul Iosif, care, la recomandarea stareţului, a fost călugărit şi hirotonit ieromonah. În 1779, Cuviosul Iosif a devenit îndrumător duhovnicesc la Schitul Pocrov de lângă Mănăstirea Neamţ şi povăţuitor al maicilor de la Schiturile Gura Carpenului şi Durău. Cu binecuvântarea stareţului, a devenit sihastru (ieroschimonah) în Munţii Neamţului, cu alţi doi monahi: Gherman şi Gherontie. După anul 1785, Cuviosul Iosif a fost rânduit să pună bazele Mănăstirii Văratic, împreună cu maica Olimpiada, iar mai apoi şi Nazaria, ucenicele sale duhovniceşti de la Schitul Durău.

Preocupare pentru cultură

Sfântul Iosif este primul mare duhovnic al aşezării monahale de la Văratic şi, în acelaşi timp, unul dintre ctitorii acestei mănăstiri. Cunoscând purtarea sa şi rolul activ pe care l-a îndeplinit la Văratic, mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei l-a preţuit pentru sfinţenia vieţii sale şi pentru faptele bune ce le săvârşea. Împreună cu stareţele din vremea sa, a pus temelia bunelor rânduieli cu privire la slujbele bisericeşti, la lucrul de obşte şi chilie, la deprinderea cu cititul, scrisul, lucrul de mână şi rugăciunea cea de toată vremea. A ctitorit cele două biserici de la începuturile mănăstirii, cea din lemn (1785) şi cea din zid (1808-1812), ambele cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Sfântul Iosif Pustnicul a contribuit la organizarea mai multor mănăstiri din munţii Neamţului şi, timp de treizeci de ani, a asigurat îndrumarea duhovnicească a mai bine de trei sute de călugăriţe, precum şi a numeroşi trăitori din munţii de lângă Sihla. Bun cunoscător al Sfintei Scripturi şi al scrierilor Sfinţilor Părinţi, s-a ocupat şi de copierea manuscriselor cu conţinut scripturistic, teologic şi cultic.

A avut darul vindecărilor, iar după trecerea sa la cele veşnice, la 28 decembrie 1828, a fost înmormântat în pronaosul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” de la Mănăstirea Văratic.

Locurile din Munţii Neamţului unde a trăit ieroschimonahul Iosif au rămas în tradiţia locului sub denumirea: „Poiana lui Iosif”, „Pârâul lui Iosif” şi „Chiliile lui Iosif”. De la marele isihast român se păstrează un tipic al rugăciunii inimii, pe care îl urma dimpreună cu ucenicii săi din mănăstiri.

▲ Duhovnicul Cuvioasei Teodora de la Sihla

Sfântul Ierarh Ioan de la Râşca a păstorit ca ierarh în Moldova veacului al XVII-lea şi a fost prieten apropiat al mitropoliţilor Varlaam şi Dosoftei. S-a născut în ţinutul Vrancei. Încă din tinereţe şi-a manifestat dorinţa de a intra în viaţa călugărească. Rudenia sa, Varlaam Moţoc, viitorul mitropolit al Moldovei, care trăia pe atunci la Mănăstirea Secu, l-a dus pe tânărul Ioan în obştea Mănăstirii Râşca, rectitorită de vornicul Costea Băcioc, prietenul apropiat al lui Varlaam. Aici a fost călugărit de egumenul Agafton, în jurul anului 1630.

În 1632, Varlaam a devenit mitropolit al Moldovei, iar după câţiva ani l-a mutat pe călugărul Ioan de la Mănăstirea Râşca la Mănăstirea Secu, dându-i chilia, cărţile şi lucrurile pe care mitropolitul le păstra în mănăstirea sa de metanie. Datorită perioadei în care a trăit la Râşca (aproximativ 18 ani), contemporanii şi urmaşii l-au numit „Ioan de Râşca”.

La Mănăstirea Secu, Ioan a avut ca îndrumători spirituali pe egumenii Nechifor şi Ghedeon, acesta din urmă fiind ctitorul Schitului (azi mănăstire) Sihăstria, şi apoi, în două rânduri, mitropolit al Moldovei. În 1641, domnitorul Vasile Lupu, sfătuit de mitropolitul Varlaam, înfiinţa în Cetatea Neamţului o mică mănăstire, cu hramul „Sf. Ierarh Nicolae”. Mitropolitul Varlaam a pus ca egumen al acestei mănăstiri-cetate pe omul său de încredere şi rudenia sa, Ioan „de la Râşca”.

„Arhiepiscopul cel sfânt şi minunat”

A fost egumen la Mănăstirea din Cetatea Neamţului până în 1665. El a botezat-o, în 1650, pe fiica lui Joldea, armaşul cetăţii, cea care avea să fie, peste ani, marea sihastră, Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla. De asemenea, i-a fost duhovnic şi îndrumător până la vârsta de 16 ani, îndemnând-o să aleagă viaţa monahală.

În 1667, Ioan a fost ales, hirotonit şi instalat episcop al Huşilor, având credincioşi din Ţara de Jos a Moldovei, de pe ambele maluri ale Prutului. A păstorit timp de şapte ani, în vremuri grele, când turcii şi tătarii prădau, deseori, aceste locuri. Era foarte apreciat de credincioşi, dar şi de ceilalţi ierarhi moldoveni, în special de Sfântul Ierarh Dosoftei, în acea perioadă episcop la Roman, iar după câţiva ani mitropolit al Moldovei. Din anul 1674 şi până la trecerea sa la cele veşnice (1685), Ioan a păstorit Episcopia Romanului, înfiinţată de primii voievozi Muşatini ai Moldovei. Aici a ctitorit Mănăstirea Mera, în ţinutul său natal, cu ajutorul rudei sale, vornicul Moţoc din Odobeşti. Episcopul Ioan a aşezat la acea mănăstire pe ucenica sa, Teodora, de la Cetatea Neamţului, împreună cu alte câteva călugăriţe. A fost înmormântat de mitropolitul Dosoftei şi ceilalţi ierarhi, lângă biserica mare a Mănăstirii Secu. Sfântul Mitropolit Dosoftei, în cartea sa „Viaţa şi petrecerea sfinţilor”, l-a numit „arhiepiscopul cel sfânt şi minunat”.