De numele ierarhului Dionisie Romano se leagă o mare parte din moştenirea culturală a oraşului Buzău. Rămas orfan de la 14 ani, tânărul Dimitrie merge la mănăstirea Neamţ, unde, în anul 1823, îmbracă haina îngerească a călugăriei, luând numele de Dionisie. A participat activ la revoluţia din 1848, iar mai târziu a militat pentru unirea principatelor. Este ales de către domnitorul Ghica în stăreţia Mănăstirii Neamţ. Slujeşte cu dăruire biserica din curbura Carpaţilor, unde este numit arhiereu titular pe 26 mai 1865. Face prima donaţie importantă de carte Societăţii Academice Române, fapt pentru care este ales membru de onoare al înaltei instituţii de cultură, iar după moarte, biblioteca sa (peste 150 de manuscrise româneşti, slavone, greceşti, turceşti, arabe şi peste 7.000 de cărţi în diferite limbi, unele chiar rarităţi biblico-grafice) intră în patrimoniul Academiei Române.
Dimitrie Romano era rudă cu monahul Nonil-Nistor Poenaru, fost stareţ al mănăstirii Neamţ. Rămas orfan de la 14 ani, tânărul Dimitrie merge la mănăstirea ctitorie a Sf. Voievod Ştefan cel Mare, unde, în anul 1823, îmbracă haina îngerească a călugăriei luând numele de Dionisie.
Arhimandritul Narcis Creţulescu, care l-a cunoscut pe Dionisie Romano, scrie că la Mănăstirea Neamţ, tânărul Dimitrie Romano din Sălişte a fost „botezat“ în biserica Bogoslovul de duhovnicul Filip, ca preot, şi de părintele Dorimedot, ca naş, adică a trecut la Ortodoxie sau a fost completat botezul cu afundarea de trei ori. Acest lucru se explică prin faptul că, înainte de venirea sa la Mănăstirea Neamţ, Dionisie fusese nevoit să treacă la uniaţie.
Ucenicia de Neamţ
La Mănăstirea Neamţ, tânărul Dimitrie a început să se instruiască duhovniceşte şi cultural sub grija unor bătrâni, unde a învăţat, fiind rânduit cu ascultare, meşteşugul tiparului. A fost martor al evenimentelor Eteriei din 1821, când „părintele stareţ, Ilarie, părăsind chilia, umbla din loc în loc, sub butuci ascunzându-se şi culcându-se, nemaiuscând ochii de lacrimi…“. Dar, cu toate acestea, el a continuat să-şi facă cu credinţă ucenicia, citind cu râvnă cărţile ce se găseau în biblioteca mănăstirii.
În 1823 este călugărit cu numele de Dionisie. În permanenţă însetat de cultură, tânărul monah a încercat să obţină sprijinul şi aprobarea mitropolitului Veniamin Costachi, care vizita adesea Mănăstirea Neamţ, şi a episcopului Sofronie Miclescu de la Huşi, pentru a se înscrie la cursurile colegiului „Sfântul Sava“ din Bucureşti.
Ajuns la Bucureşti, Dionisie a lucrat la tipografia boierilor Clinceanu pentru a se putea întreţine şi pentru a-şi putea plăti cursurile.
A participat activ la revoluţia din 1848
Datorită activităţii sale didactice şi cărturăreşti, Dionisie este remarcat de mitropolitul Nifon al Ţării Româneşti, care îl numeşte director la Seminarul Central din Bucureşti. A participat activ la revoluţia din 1848, iar mai târziu a militat pentru unirea Principatelor.
Revoluţia îl prinde pe Dionisie tot în funcţia de director al Seminarului Central, însă, din cauza implicării patriotismului său neagreat, participând chiar la mişcările de stradă, este închis la Văcăreşti şi destituit din învăţământ.
Pentru sprijinirea ideologică a revoluţiei a tradus şi a publicat „Cuvintele unui credincios“, de Felicite Robert de Lamennais. Mai târziu, un martor ocular al evenimentelor de la 1848, din Bucureşti scria: „Văzui preoţii sfântului altar călări pe turci. Între dânşii am cunoscut pe popa Dionisie, actualul episcop al Buzăului“.
După ce este eliberat de la Văcăreşti, Dionisie Romano se retrage la Băbeni, apoi devine stareţ al Mănăstirii Sadova.
A înfiinţat Seminarul Mănăstirii Neamţ
După ce se întoarce dintr-o călătorie în Turcia, Dionisie este trimis la Mănăstirea Neamţu de către mitropolitul Sofronie Miclescu „pentru îngrijirea sănătăţii“. Nu după mult timp, este chemat de domnitorul Grigore Ghica, pe care-l cunoscuse în Muntenia, pentru a fi ales în scaunul stăreţiei mănăstirii Neamţ. Astfel, în primăvara anului 1855, Dionisie Romano este numit de Vodă locţiitor de stareţ la Neamţ, iar după câteva zile, soborul mănăstirii îl alege pe viaţă. Este felicitat de mulţi patrioţi, prieteni ai săi din timpul manifestărilor paşoptiste, între care amintim pe arhimandritul Eufrosin Poteca şi pe îmbunătăţitul stareţ al Cernicăi, Calinic.
În cuvântarea de instalare, stareţul Dionisie spunea: „Este mult timp de când lipsesc din acest sfânt locaş, unde mi-am tuns părul… dacă în timpul acela ar fi fost aici o şcoală cât de mică… de câte osteneli şi de câte suferinţi nu aş fi scăpat“.
În toamna aceluiaşi an, cu multă sârguinţă, avea să înfiinţeze Seminarul Mănăstirii Neamţ, care şi-a început cursurile cu 83 de elevi legitimaţi. Director al seminarului a fost adus ieromonahul Ghenadie Popescu, doctor în teologie. Dionisie Romano voia să facă la Neamţ o facultate de teologie, chemându-l în acest scop pe profesorul Gavril Munteanu, director al gimnaziului ortodox din Braşov.
Tot în incinta mănăstirii au mai fost înfiinţate un nou arhondaric şi o fabrică de postav. De asemenea, prin stăruinţa stareţului Dionisie a fost reorganizat spitalul şi au fost înfiinţate şcoala primară şi gimnaziul din Târgu Neamţ. În toamna anului 1855, stareţul aproba cererea tânărului Ion Creangă şi a altor trei tineri din Humuleşti pentru a fi primiţi în aşezământul mănăstirii.
A îmbunătăţit şi a modernizat tipografia, tipărind numeroase cărţi şi traduceri.
Unirea Ţărilor Române, dorinţa cea mare a stareţului Dionisie Romano
Unirea Principatelor era dorinţa cea mare a stareţului transilvănean, dar şi a monahilor din Mănăstirea Neamţ, care erau veniţi din mai toate provinciile româneşti. În actul unirii de la Iaşi din 1856, apar şi semnăturile nevoitorilor din Mănăstirea Neamţ.
O altă preocupare a stareţului cărturar a fost aceea de a organiza în biblioteca mănăstirii o sală de lectură, numind aici chiar un bibliotecar cu studii. Prin corespondenţele pe care le ţinea cu episcopul Filaret al Buzăului, a putut obţine numeroase cărţi rare cu care a îmbogăţit zestrea bibliotecii. Pentru activitatea sa rodnică de la Neamţ, el primeşte mulţumiri chiar din partea domnitorului ţării.
Schimbarea conducerii a însemnat sfârşitul activităţii lui Dionisie la Mănăstirea Neamţ. În vara anului 1856, după încetarea domniei lui Ghica, Dionisie Romano împreună cu toţi prietenii săi unionişti cad în dizgraţia guvernului antiunionist condus de caimacamul Teodor Balş şi sunt eliberaţi din funcţii. La stăreţia Neamţului vine Gherasim Miron.
Cărţile sale, la baza înfiinţării bibliotecii Academiei Române
După ce este înlăturat din scaunul de stareţ al Mănăstirii Neamţ, Dionisie pribegeşte la Iaşi, apoi la Bucureşti, până ce Cuza îl numeşte locotenent şi apoi episcop plin în Eparhia Buzăului. Slujeşte cu dăruire Biserica din curbura Carpaţilor, unde este numit episcop titular pe 26 mai 1865. Aici va rămâne până la moartea sa, din 18 ianurie 1873.
La Buzău, Episcopul Romano s-a remarcat în chip deosebit ca un ierarh luminat, slujind cu timp şi fără timp Biserica lui Hristos, întemeind şcoli pentru călugări şi pentru fraţii din mănăstiri, dar şi pentru tinerii săraci, la Mănăstirea Răteşti şi la Schitul Nifon, din judeţul Buzău, la Mănăstirea Coteşti şi la Schitul Dălhăuţi, din judeţul Vrancea.
Dragostea pentru carte a rămas neschimbată pentru episcopul cărturar, el înfiinţând numeroase biblioteci la Buzău şi în împrejurimi. Dar cel mai important este că fondul său de carte a stat la baza înfiinţării bibliotecii Academiei Române. Face prima donaţie importantă de carte Societăţii Academice Române, fapt pentru care este ales membru de onoare al înaltei instituţii de cultură, iar după moarte, biblioteca sa (peste 150 de manuscrise româneşti, slavone, greceşti, turceşti, arabe şi peste 7.000 de cărţi în diferite limbi, unele chiar rarităţi biblico-grafice) intră în patrimonial Academiei Române.
▲ Director la 26 de ani al primei şcoli publice din Buzău
După ce termină cursurile Colegiului „Sfântul Sava“ din Bucureşti, tânărul monah Dionisie merge la Buzău, unde pune bazele primei şcoli publice de aici. Din cauza epidemiei de holeră şi a lipsei unui spaţiu adecvat, prima şcoală publică din Buzău începe să funcţioneze la 18 aprilie 1832, într-o casă insalubră din mahalaua Greci, primul director al ei, Dionisie Romano, având doar 26 de ani.
În primul an la această şcoală învăţau 50 de elevi împărţiţi în trei clase, aici existând doar 6 bănci, iar ca material didactic, câteva exemplare din „tăbliţele citirii, catehis şi aritmetică“ după cum menţiona însuşi Dionisie Romano, directorul ei.
Cu timpul, condiţiile de învăţare s-au îmbunătăţit, găsindu-se un nou sediu pentru şcoală, situat în uliţa târgului. S-a făcut rost şi de manuale editate de către episcopul Romano chiar la editura Mitropoliei.
Marele cărturar a organizat şi prima bibliotecă din oraş, bibliotecă ce-i poartă astăzi numele, chiar în incinta Şcolii Naţionale. De numele ierarhului Dionisie Romano se leagă o mare parte din moştenirea culturală a oraşului Buzău.
