Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar „Doamne, fă să se deschidă cerurile Tale...”

„Doamne, fă să se deschidă cerurile Tale...”

Un articol de: Pr. Ioniţă Apostolache - 06 Apr, 2020

Afirmarea moştenirii istorico-teologice a creştinismului daco-roman este legată cu precădere de teritoriile nord-dunărene, mai precis de străvechea provincie imperială Scythia Minor. Identificat cu Dobrogea de astăzi, în partea stângă sau occidentală a Pontului Euxin, acest spaţiu de interferenţă cultural-religioasă a oferit în decursul timpului numeroase exemple de viaţă şi mărturisire creştină. Între acestea s-au aşezat peste veacuri personalitatea, lucrarea şi martiriul Sfântului Irineu de Sirmium.

Parcursul istoric a favorizat o aprofundare rapidă a elementului creştin, regiunea Scythia Minor cunoscând de timpuriu o temeinică organizare bisericească, întărită în focul persecuţiilor lui Diocleţian şi Liciniu. Aici, „creştinii daco-romani, strămoşii românilor de astăzi, organizând prima mitropolie a Bisericii Ortodoxe Române spre anul 500, i-au dat ca moştenire implicit spiritul său ecumenic de substanţă evanghelică şi patristică, care făcând să înflorească Trupul lui Hristos într-o provincie, El se integra în marea arie ecumenică a Bisericii nedespărţite din primul mileniu” (pr. prof. Ioan G. Coman, „Teologi şi teologie în Scythia Minor, în secolele IV-VI”, în revista Biserica Ortodoxă Română (BOR), nr. 3-4/1978, p. 784).

Sfinţii daco-romani în etnogeneza românească

Lucrarea teologică a sfinţilor cuvioşi, a mucenicilor, teologilor şi părinţilor daco-romani de pe meleagurile ţării noastre este îmbogăţită de confluenţe, idei şi întrepătrunderi apologetice şi mărturisitoare. S-a păstrat în acest sens „corespondenţa Sfântului Vasile (Scrisorile 155, 164 şi 165) cu ilustrul guvernator al Scythiei, Iunius Soranus, şi cu episcopul Bretanion de Tomis cu privire la trimiterea moaştelor Sfântului Sava din Goţia la Capadocia” (I.G. Coman, Scriitori bisericeşti din epoca străromână), precum şi alte legături, interacţiuni şi confluenţe. Există, aşadar, mai mulţi teologi daco-romani care au reuşit să se facă cunoscuţi până şi în Cetatea Eternă. Activitatea şi însemnările lăsate în vistieria Bisericii au fost luate în seamă de cele mai înalte foruri bisericeşti din acele timpuri, menţionându-se până astăzi contribuţia scrisă pe plan teologic, misionar şi apologetic. Pornind de aici, putem vorbi despre o veritabilă moştenire teologică păstrată peste veacuri, cu un rol esenţial în consolidarea unei tradiţii spirituale şi culturale autentice a poporului român. „Ceea ce constituie un neam este o realitate care stă la încheietura metafizicii cu istoria, o unitate de soartă, de destin în timp, unitate pentru care pământ, sânge, trecut, lege, limbă, datini, obicei, cuget, credinţă, virtute, muncă, aşezăminte, port, dureri, bucurii şi semne de trăire laolaltă, stăpâniri şi asupriri constituiesc doar chezăşii, semne de recunoaştere, peceţi, temeiuri. Suportul principal al unui neam variază de la o vreme la alta, cu semnul principal de recunoaştere al celor ce-l alcătuiesc” (Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei).

Primii sfinţi daco-romani, cunoscuţi cu numele în însemnările hagiografice ale Bisericii, fac parte din ceata mucenicilor. Începând cu mucenicia Sfântului Sava Gotul, a Sfinţilor preotul Montanus şi soţia sa Maxima, vechiul pământ al Daciei romane s-a sfinţit prin sângele vărsat spre apărarea credinţei în Mântuitorul Hristos.

Între mucenicii daco-romani pomeniţi la începutul lunii aprilie se numără şi Sfântul Mucenic Irineu de Sirmium. Este amintit cu numele în calendarul nostru la numai câteva zile după pomenirea Sfântului Montanus preotul şi a soţiei sale Maxima.

Era originar din localitatea Sirmium (astăzi Mitroviţa), parte a provinciei Pannonia Inferior, în vechime locuită de daco-romani. Actele martirice dau mărturie despre faptul că fusese rânduit în scaunul episcopal din acest oraş. Era căsătorit şi avea mai multe odrasle, după rânduiala Bisericii primare. A primit cununa muceniciei în vremea guvernatorului Probus, acelaşi care cu puţin timp înainte îi osândise la moarte şi pe Sfinţii Montanus şi Maxima. Ni se spune că, fiind chinuit de persecutori, Sfântul Irineu a refuzat cu orice chip să slujească idolilor. Ighemonii i-au adus înaintea sa şi pe cei ai casei sale ca să-l înduplece, însă nici atunci sfântul n-a vrut să se lepede de Hristos. A fost aruncat în închisoare şi după o vreme l-au adus din nou în faţa lui Probus, care i-a promis libertatea dacă se leapădă de credinţa creştină. Cuvintele sfântului sunt menţionate în martirologiu, rămânând ca mărturie sfântă şi pildă de întărire în credinţă pentru toţi creştinii din vremea sa: „Am pe Dumnezeu, Căruia am învăţat să mă închin din copilărie. Lui mă închin, Celui ce mă întăreşte şi Lui Îi aduc jertfă, iar zeilor făcuţi de mâini omeneşti nu pot să mă închin... Copiii mei au acelaşi Dumnezeu pe Care-L am şi eu, Care poate să-i mântuiască, tu, însă, fă ce ţi s-a poruncit”. Guvernatorul a poruncit atunci să fie înecat în râul Sava, un afluent al Dunării. Sfântul Irineu l-a rugat însă să fie omorât cu sabia, dorind ca astfel să se facă văzută în moartea sa biruinţa lui Hristos. În drum spre eşafod, vrednicul de cinste şi de laudă Episcopul Irineu de Sirmium a făcut o ultimă mărturisire de credinţă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Care ai binevoit să pătimeşti pentru mântuirea lumii, fă să se deschidă cerurile Tale, ca îngerii să primească sufletul robului Tău Irineu, cel ce moare pentru numele Tău şi pentru poporul Tău, care sporeşte în Biserica Ta universală din Sirmium. Îţi cer şi mă rog milostivirii Tale să mă primeşti şi pe mine şi să binevoieşti a-i întări şi pe aceştia în credinţa Ta” (pr. prof. Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani şi români, 2006). Cinstitul trup al Sfântului Irineu de Sirmium, „cel ce prin sabie s-a săvârşit”, a fost aruncat mai apoi în râul Sava, la sorocul primelor 6 zile ale lui Prier, în anul 304.

Citeşte mai multe despre:   Sfantul Irineu de Sirmium