Doi corifei uniţi în Duhul lui Hristos

În fiecare an, la data de 29 iunie, Biserica Ortodoxă îi prăznuieşte pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, unul verhovnic al ucenicilor Mântuitorului Hristos, iar altul convertit ulterior, Apostol misionar pentru neamurile din întreaga lume. Cei doi Apostoli au cunoscut bucuria întâlnirii cu Hristos, dar şi amarul vicleniilor lumeşti şi al răutăţii oamenilor. Ambii au făcut misiune şi şi-au încheiat viaţa prin martiriu, de dragul lui Hristos pe Care L-au propovăduit.

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel reprezintă una dintre minunile făcute de puterea Sfântului Duh în inimile oamenilor. Relaţia lor de frăţietate în Hristos, care a cunoscut suişuri şi coborâşuri, este astăzi model pentru toţi creştinii care învaţă să treacă peste propriile neputinţe şi să găsească forţa interioară de a-şi iubi aproapele, chiar dacă au avut conflicte cu acesta. Viaţa noastră cunoaşte şi relaţii problematice pentru că şi oamenii sunt diferiţi, iar abordarea fiecăruia necesită înţelepciune şi ajutorul Duhului Sfânt. Parcursul ulterior al Bisericii a avut multe de învăţat de la această relaţie apostolică şi a confirmat surmontarea oricăror neînţelegeri prin dragoste frăţească şi smerenie.

Cei doi mari Apostoli erau diferiţi pentru că proveneau din medii diferite, ceea ce conta foarte mult în acea vreme. Spre exemplu, Petru era căsătorit până la întâlnirea cu Hristos, iar Pavel nu s-a căsătorit pentru ca misiunea lui să fie mai facilă, chiar dacă unii apostoli mergeau la misiune ­împreună cu soţiile lor, după cum se spune la 1 Corinteni 9, 5. Ei ­i-au învăţat pe alţii să facă misiune şi pastoraţie: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste; nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei” (1 Petru 5, 2-3). Sfântul Apostol Pavel spunea astfel: „La opt zile, am fost tăiat împrejur; sunt din neamul lui Israel, din seminţia lui Veniamin, evreu din evrei, după lege fariseu; în ce priveşte râvna, prigonitor al Bisericii; în ce priveşte dreptatea cea din Lege, fără de prihană. Dar cele ce îmi erau mie câştig, acestea le-am socotit pentru Hristos pagubă. Ba mai mult: eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc... Nu (zic) că am şi dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârşit; dar o urmăresc, ca doar o voi prinde, întrucât şi eu am fost prins de Hristos Iisus” (Filipeni 3: 5-8, 12).

Simon, numit mai târziu Petru, era un simplu pescar din Galileea, ca şi fratele său, Andrei. Galileea era o regiune îndepărtată faţă de Ierusalim şi acolo trăiau mulţi păgâni, de aceea oamenii capitalei îi priveau cu condescendenţă pe galileeni, care mai şi vorbeau cu un accent deosebit, după cum l-a recunoscut femeia din curtea Arhiereului pe Petru. Profesia de pescar era cea mai la îndemână, dar şi cea mai simplă, cu toate că era foarte grea.

Pavel, în schimb, sau Saul, după numele lui dinaintea convertirii, era un reprezentant al elitei de atunci. Născut în capitala Ciliciei, Tars, şi membru al seminţiei lui Veniamin, cum fusese şi regele Saul, el a fost numit după acest rege. Saul era, după naşterea elitistă, şi cetăţean roman, ceea ce i-a conferit mai multe privilegii pe parcursul vieţii, de care el s-a folosit în misiune. Cel mai probabil că numele roman Paulus (cel mic) îl avea de mic copil, dar a început să-l folosească după convertire, din smerenie şi pentru a arăta schimbarea lui radicală. El învăţase la Ierusalim cu unul din cei mai mari învăţători ai vremii, Gamaliel, şi intrase în secta fariseilor, râvnitori ai Legii, care doreau să împlinească toate prescripţiile religioase în cel mai mic detaliu. Deşi Mântuitorul Hristos i-a admonestat adesea pe farisei, cunoaştem exemple când unii dintre aceştia au devenit ucenicii Lui, astfel că Saul nu a fost singurul fariseu creştin.

Caracterul celor doi mari corifei ai apostolilor, diferiţi din punct de vedere social, era totuşi asemănător. După ce făcuse şcoala, Saul a simţit nevoia să aplice întru totul cele învăţate şi chiar să lupte împotriva „ereziei” nou apărute a ucenicilor lui Iisus din Nazaret, la început păzind hainele celor care ucideau cu pietre, iar mai apoi prinzând el însuşi pe creştini. În această stare s-a produs întâlnirea de pe drumul Damascului, care i-a schimbat pentru totdeauna viaţa. Şi Petru, la rândul lui, era foarte înflăcărat şi nerăbdător: când Hristos îi porunceşte să arunce din nou mreaja, după o noapte de pescuit fără succes, el se împotriveşte, iar mai târziu, când Îl vede pe Învăţător pe mare, Îi cere să fie şi el capabil de aceasta. Tot el e primul care spune că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Pentru această râvnă, Mântuitorul l-a numit Chefa, adică piatră, iar în limba latină Petru. În viaţa ambilor Apostoli a fost un moment care i-a schimbat, o întâlnire cu Hristos care i-a făcut să se întoarcă şi s-o ia de la început.

Saul din Tars, fariseul prigonitor de creştini, sigur că era temut de Petru, verhovnicul ucenicilor Mântuitorului. Chiar şi după ce s-a convertit, a stat în pustie şi a vorbit îndelung cu Petru, între ei au rămas urmele începuturilor nefericite, după cum aflăm din Epistolele pauline. Alţi ucenici, fie din cei doisprezece, fie din cercul lărgit, au avut de multe ori cuvinte de dojană la adresa noului convertit, fapt pentru care Sfântul Apostol Pavel a fost nevoit să se apere în scrisorile pe care le trimitea comunităţilor de care era legat. Cel mai elocvent caz îl aflăm în scrisoarea a doua către Corinteni. Biserica îi înfăţişează iconic pe cei doi îmbrăţişaţi, ca nişte fraţi iubitori, care au reuşit să treacă peste orice neputinţă omenească şi să slujească spre binele turmei pe care o păstoreau şi care le-a fost încredinţată de Cel care este Capul Bisericii, Mântuitorul Hristos.

Postul Sfinţilor Apostoli

Sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel, numită în vechime Sânpetru, este precedată de unul dintre cele patru posturi de durată. Începutul postului este în lunea de după Duminica Tuturor Sfinţilor, iar sfârşitul este în ajunul praznicului, dacă acesta nu cade miercuri sau vineri, când se face dezlegare la peşte.

În secolul 4, Constituţiile Apostolice îndemnau creştinii să ţină post la o săptămână după Cincizecime: „După Cincizecime prăznuiţi o săptămână, apoi postiţi, căci dreptatea cere să ne bucurăm după primirea darurilor de la Dumnezeu, dar şi să postim după ce ne-am uşurat trupul”. Postirea aceasta era legată, prin urmare, de perioada mai lungă în care nu se postea, după praznicul Învierii. Pentru că nu a fost menţionată o durată a acestei postiri, în timp ea a fost limitată la sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi, de aceea, acesta este singurul post a cărui perioadă nu este fixă, ca în cazul celorlalte trei posturi de durată.

Postul Sfinţilor Apostoli poate ţine de la opt zile până la şase săptămâni, în funcţie de data Paştilor din anul respectiv. Cum Biserica noastră are un calendar bisericesc mixt, adică sărbătoreşte praznicele legate de Paşti pe stilul vechi, iar cele cu dată fixă pe stilul nou, Postul Sfinţilor Apostoli poate lipsi uneori. Se întâmplă aceasta atunci când 29 iunie cade ­înainte de lunea când ar trebui să înceapă postul. În acest caz, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât să se ţină măcar trei zile de post, chiar dacă aceasta ar fi înainte de Duminica Tuturor Sfinţilor. Anul acesta, Postul Sfinților Apostoli durează trei zile, de luni, 27 iunie, până astăzi, 29 iunie, când este dezlegare la peşte, vin şi untdelemn.