Străvechea vatră a monahismului ortodox românesc, Mănăstirea Nicula, cu renume între așezămintele de acest fel din țara noastră datorită icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, a avut puțini duhovnici îmbunătăţiţi, din cauza vitregiilor vremii prin care a trecut monahismul transilvan. Unul dintre ei a fost părintele ieromonah Gavriil Miholca (1943-1988), ucenic al arhipăstorului cu viață sfântă, Justinian Chira al Maramureșului.
Părintele Gavriil Miholca a fost adus la Nicula de părintele arhimandrit Cleopa Nanu, unul dintre vrednicii stareţi ai mănăstirii din perioada regimului totalitar (1969-1991). A lăsat o amintire neștearsă, prezența sa duhovnicească rămânând vie la Nicula, ca un izvor de har binefăcător.
Părintele Gavriil s-a născut la 10 aprilie 1943, în localitatea Groşii Ţibleşului din judeţul Maramureş, într-o familie cu mulţi copii. De la fragedă vârstă a arătat o mare credinţă în Dumnezeu, o nepotolită dragoste de rugăciune şi o profundă evlavie faţă de Biserică şi de cele sfinte. A făcut clasele primare acasă, iar de la vârsta de 9 ani a fost slugă la o familie mai înstărită. Din anul 1961 până în anul 1968, excluzând serviciul militar, a lucrat pe şantier în Târgu Lăpuş. Atât în copilărie, cât şi în adolescenţă şi tinereţe, părintele era cunoscut şi apreciat ca un om deosebit, un ales al lui Dumnezeu. Senin, paşnic, curat la suflet şi la trup, hotărât și harnic, bucuros şi gata oricând de a ajuta pe cineva la nevoie, nu a fost niciodată auzit vorbind de rău pe cineva, glumind, râzând sau preocupat de lucruri şi discuţii trecătoare, specifice tinereții.
Studiu și rugăciune
Era o fire tăcută şi meditativă, înclinat spre evlavie şi rugăciune, de aceea a și fost remarcat de Arhiepiscopul Justinian Chira, pe atunci stareţ al Mănăstirii Rohia, dar și de părintele Cleopa Nanu, pe atunci preot paroh în localitatea Baba, în apropierea oraşului Târgu Lăpuş. Se pare că, la îndemnul celor doi, s-a înscris la Seminarul Teologic de la Curtea de Argeş, pe care l-a absolvit la 26 iunie 1971, cu nota 10, ca șef de promoţie. În timpul celor trei ani de studii, asemeni Sfinţilor Grigorie Teologul şi Vasile cel Mare oarecând, nu a ieşit din incinta mănăstirii, neavând alte preocupări decât pe cele ale studiului și rugăciunii. Blândul și înțeleptul Arhiepiscop Teofil al Clujului, apreciindu-i râvna, cunoştinţele şi sfinţenia vieţii după absolvire, a încercat timp de șase luni, fără a reuși, să-l păstreze ca diacon şi secretar al său.
Din multa dorinţă de a sluji lui Dumnezeu şi oamenilor, părintele Gavriil a cerut să fie hirotonit preot-celib (necăsătorit) şi trimis în cea mai grea parohie existentă în întinsa (pe atunci) Arhiepiscopie a Vadului, Feleacului și Clujului, satul Cubleşul Someşan, judeţul Cluj. Aceasta s-a întâmplat în toamna anului 1971, după ce înainte a fost o scurtă vreme eclesiarh la Catedrala Arhiepiscopală din Cluj. Părintele Gavriil a slujit în această parohie vreme de 15 ani, până în 1986, când, din cauza bolii, s-a pensionat și s-a retras la Mănăstirea Nicula.
Dragoste față de semeni
Rezultatele lucrării sale pastorale, misionare şi duhovniceşti sunt extraordinare. Când părintele a mers în satul Cubleşul Someşan, starea duhovnicească şi morală a parohiei era dezastruoasă: biserica satului ruinată, casa parohială inexistentă, credincioşii trecuţi peste 50% la diferite secte, iar ceilalţi decăzuţi moral în cumplite patimi, în special cea a beţiei. Timp de 15 ani, părintele a muncit în această localitate cu o râvnă apostolică, dărâmând şi zidind duhovniceşte şi material. A dărâmat necredinţa, reaua credinţă, dezbinarea, înjurăturile, beţiile, curviile şi a zidit virtuţile credinţei: postul, rugăciunea, curăția, dragostea de Hristos, milostenia şi alte sfinte virtuţi şi fapte bune, pe care le sădea în sufletele oamenilor. Nopţile le petrecea rugându-se, iar ziua se afla printre beţivi şi sectari, cu Sfânta Scriptură în mâini, din ale cărei pagini cita cu o precizie uimitoare. Prin viaţa sa sfântă, prin neclintita sa credinţă, prin profundele sale cunoştinţe teologice, scripturistice, patristice, apologetice şi doctrinare, după zeci de ore de discuţii, părintele biruia convertind pe cei mai înverşunaţi sectari din rătăcirea lor ori pe împătimiţii beţivi, care renunţau la patimile şi păcatele lor.
În câţiva ani, cu ajutorul Mântuitorului Hristos a schimbat faţa acestui modest sat. Cei mai vestiți păcătoşi au devenit cei mai râvnitori credincioşi ai Bisericii, iar cei care altădată huleau, în rătăcirea lor, sfinţenia evlaviei ortodoxe se închinau acum Sfintei Cruci, cinsteau sfintele icoane, preaslăveau pe Maica Domnului, se rugau sfinţilor, se spovedeau şi se împărtăşeau cu Sfintele Taine, purtând grijă, alături de părintele lor, de bunul mers al parohiei, de reparaţia bisericii şi construirea casei parohiale.
Pentru bunătatea şi corectitudinea sa, pentru modul nepătimaş de a vorbi şi lucra în ogorul Domnului și al sufletelor omeneşti, părintele Gavriil a fost iubit chiar şi de duşmanii credinţei, de activişti de partid, de ofiţeri ai organelor de Securitate. La scaunul său de spovedanie veneau credincioşi din toată ţara pentru sfaturi duhovniceşti, rugăciuni de alinare şi tămăduirea multor boli şi suferinţe. A fost un părinte duhovnicesc iubit de credincioşii care-l cercetau, pentru că în prezenţa sa sufletele se schimbau. Părintele iradia lumină, adevăr și sfințenie, izvorâte din viaţa aprinsă de credinţă şi iubire față de Hristos, de fapte bune şi rugăciune pentru aproapele său. Îşi repeta mereu versetul: „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el” (I In 4, 16).
Părintele iubea mai ales copiii şi tinerii. Mereu cu buzunarele pline de iconiţe şi dulciuri, îi căuta şi-i învăţa cu multă iubire părintească sfânta credinţă şi cum să se poarte curat, onest, cinstit, ca buni creştini iubitori de Dumnezeu şi iubitori de oameni. Era iubit ca preot şi duhovnic, contrazicând afirmaţia Scripturii „nici un proroc nu este bine primit în patria sa” (Lc. 4, 24), căutat pentru rugăciune şi sfat şi de consătenii săi. Din localitatea Groşii Ţibleşului, datorită vieţii sfinte şi rugăciunilor părintelui Gavriil, mulţi tineri au devenit monahi şi monahii. Aprinşi de dragostea Mirelui ceresc, aceștia vieţuiesc în mănăstirile Nicula, Râmeţ, Rohiţa, Floreşti, Piața-Fântânele şi Sfântul Munte Athos.
Părintele s-a dăruit slujirii oamenilor și jertfea totul acestei slujiri, nepăstrând nimic pentru sine. Nu ştia de compromisuri, nu era complexat în prezenţa nimănui, arăta fiecăruia, la măsura şi capacitatea lui, calea spre îndreptare şi mântuire. „Căci pentru mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig” (Filipeni 1, 21) şi „eu nu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20), erau afirmaţiile și cuvintele sale preferate.
Se raporta întotdeauna la Dumnezeu şi prin El la oameni şi la restul creaţiei, iar ceea ce l-a caracterizat a fost întotdeauna rugăciunea. Modul în care slujea sfintele slujbe era cu profundă evlavie, cu frică de Dumnezeu, cu bucurie, cu lacrimi, mai ales la Sfânta Liturghie. Părintele Liviu Rus de la Tăuți, de lângă Cluj, care i-a fost ucenic și cântăreț la strană, spunea că la Sfânta Liturghie, asemenea sfinţilor din Paterice şi Sinaxare, cădea în extaz uneori, apoi revenea și continua slujba.
Minuni și tămăduiri
Puterea rugăciunilor sale era recunoscută. Un credincios, dacă îl asculta, postea şi se ruga, prin rugăciunile sale se vindeca de orice boală, sufletească sau trupească. Desigur, pe lângă renumele de mare duhovnic, căutat de credincioşi din toată ţara pentru felul cum descoperea păcatele în sufletele oamenilor, a fost acuzat de magie şi vrăjitorie. Minunile și tămăduirile făcute de Dumnezeu prin părintele Gavriil sunt multe. Amintesc una, relatată de o femeie din Timişoara, vindecată de cancer, pe care am cunoscut-o personal, aici, la Mănăstirea Nicula, în anul 1996. Femeia bolnavă a ajuns la mănăstire, iar părintele i-a făcut rugăciune, apoi i-a spus: Ajună cât poți! Părintele a postit (ajunat) cinci zile la rând și, rugându-se, femeia s-a vindecat.
Cea mai mare minune, însă, a fost viaţa părintelui Gavriil, care timp de 15 ani a purtat aceeaşi necruţătoare boală, cancer, cu bucurie şi mulţumire, fără a se plânge sau a cârti vreodată. La început s-a rugat lui Dumnezeu să-l vindece, dar Acesta plănuise ca viaţa sa să fie încununată cu mucenicia suferinţei. De trei ori a fost în moarte clinică, iar medicii afirmau că „este imposibil să mai trăiască”. A trăit încă 10 ani de atunci și, lucru uimitor, purtând o boală atât de grea, slujea Sfânta Liturghie, se ruga şi primea credincioşi pentru spovedanie, mângâiere, alinare şi vindecare.
La rugăciune stătea neclintit ca o lumânare aprinsă, care se mistuia arzând de iubire de oameni şi de Dumnezeu. În ultimii ani de viaţă, foarte slăbit, gusta doar puţină apă, sufletul şi trupul lui mulţumindu-se doar cu rugăciunea şi Sfânta Împărtăşanie. Pierduse simţul mirosului şi al gustului şi avea doar o singură preocupare: întâlnirea cu Stăpânul şi Mirele Hristos. Când nu a mai putut vorbi, îi sfătuia pe oameni arătând cu degetul în Sfânta Scriptură pasajele sau versetele pe care să le citească.
A trăit la Mănăstirea Nicula ultimii trei ani din viaţă, din iulie 1985 până la 1 octombrie 1988, când sufletul său, curăţit de orice patimă şi lămurit ca aurul în focul suferinţei, s-a înălţat la Domnul. Obştea mănăstirii l-a iubit și preţuit. A fost călugărit la 9 mai 1986, iar după doi ani s-a mutat la cer, de praznicul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului. Avea doar 45 de ani.
Părintele Gavriil a fost un mare misionar al veacului trecut, un preot-călugăr cu viaţă sfântă, un predicator neobosit şi plin de har al Cuvântului lui Dumnezeu. Predicile sale erau bine documentate, bine rostite, cu mare efect asupra ascultătorilor. Toate cuvintele pe care le predica le aplica mai întâi în viaţa personală, de aceea credincioşii din Cubleşul Someşan, din Nicula şi alte localităţi îl poartă în memorie şi-l cinstesc ca pe un sfânt.
La mormântul lui arde mereu o candelă şi sunt aprinse lumânări. Este împodobit cu flori, iar cei care-l cercetează rugându-se simt un tainic fior al sfinţeniei, precum la părintele Arsenie, la Prislop, sau la cuviosul părinte Cleopa şi ceilalţi cuvioşi din tainicul cimitir al Sihăstriei. Lângă avva Gavriil odihnesc la Nicula starețul său, Cleopa Nanu, alţi monahi, poetul Ioan Alexandru, profesorul şi scriitorul Vasile Avram, profesorul şi omul de cultură Ioan Apostol Popescu.
Mărgăritare de mare preț
Cuvintele şi sfaturile părintelui Gavriil sunt păstrate şi astăzi de credincioşii care l-au cunoscut ca nişte mărgăritare de mare preţ. Iată câteva: „Doamne, ajută să-mi port crucea, cum mi-a rânduit-o Dumnezeu”; „O mie de ani de aş trăi în boală, n-aş putea să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru mila ce a avut-o spre mine”; „Mai bine să stau o mie de ani pe patul de suferinţă decât să stau o clipă cum nu se cuvine în faţa Lui”; „Dacă ai pierdut sfinţenia, ţi-a luat satan aerul mântuirii”; „Dacă iadul s-ar deschide şi ar fi văzut aşa cum este, toţi păcătoşii s-ar pocăi, dar cei care sunt pe calea pierzării (ereticii şi sectarii), dacă li s-ar cere să se unească într-o singură comunitate, nici în faţa iadului nu ar face-o”; „Omul fără sfinţenie şi lucruri sfinte este un om mort”; „În cer există tămâie, cădelniţă şi altar (Apocalipsa 8, 3-4). Cine nu are altar pe pământ nu va ajunge nici în cer”.
De multe ori se ruga cu milă pentru cei care rătăceau, cerând de la Dumnezeu să-i dea lui suferinţa pentru păcatele lor. Despre frica de Dumnezeu spunea: „Ştii tu înaintea Cui stăm?! Aminteşte-ţi mereu acest adevăr că stăm înaintea lui Dumnezeu”; „Te gândeşti tu cu cine mă voi întâlni?! Nu cu un şef de stat, ci cu Cel înaintea Căruia se cutremură puterile cereşti!” Pe crucea mormântului a cerut să-i fie scrise cuvintele: „Calea adevărului am ales şi cuvintele tale nu le-am uitat” (Ps. 118).
Părintele Gavriil rămâne o figură luminoasă a duhovniciei românești, aprinsă de focul credinţei şi al iubirii dumnezeieşti, care a luminat, curăţit, vindecat şi îndrumat multe suflete pe calea mântuirii. Toţi cei care l-au cunoscut cred că va veni o zi când el va fi cinstit în mod oficial ca sfânt. Aceeaşi credinţă o are şi autorul acestor rânduri, mulţumind celor care i-au oferit de-a lungul vremii mărturii şi informaţii despre viaţa şi sfinţenia avvei Gavriil de la Nicula. Între ei se numără doi mari duhovnici ai ţării noastre, părintele arhimandrit Serafim de la Rohia (acum trecut la cele veșnice), părintele stareț Ioan Cojan de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Alba Iulia și părintele Liviu Rus de care am amintit.
