Elena Farago - „viaţă de roman, subiect de dramă“

Rodul căsniciei Anastasiei cu Francisc Paximade a fost reprezentat de cele şapte vlăstare: trei băieţi - Ernest, Nicolae şi Gheorghe - şi patru fete - Elena, Antoaneta, Celestina şi Virginia. Cea mai mare dintre fete, Elena, s-a născut pe 29 martie 1878. Tocmai pentru că a fost mai mare, ea a purtat în permanenţă grija fraţilor mai mici, dar dintre toţi cel mai aproape a simţit-o pe Antoaneta, alături de care recita poeziile învăţate la şcoală. Tatăl poetei se afla pe scara ascendentă a afacerilor, familia nefiind împovărată cu grija zilei de mâine.

Elenei îi mergea foarte bine cu şcoala, deosebindu-se de ceilalţi copii prin delicateţea de care întotdeauna dădea dovadă, dar şi prin capacităţile ei intelectuale alese. Înscrisă în clasa întâi secundară la externatul din Bârlad, Elena este dezamăgită de comportamentul cadrelor, dragostea pentru învăţătură transformându-se în dezgust. Găseşte totuşi un refugiu printre cărţile ei de literatură preferate. Acasă, viaţa era din ce în ce mai grea. Prima nenorocire care se abate asupra familiei este boala, care seceră rând pe rând pe Nicolae, Celestina, Antoneta şi, în cele din urmă, pe mama poetei. Odată cu moartea mamei, Elena renunţă la şcoală pentru a putea avea grijă de fraţii mai mici. Ziua muncea prin casă, iar noaptea, după ce-şi adormea fraţii, Elena citea ce apuca, pentru a nu pierde contactul cu învăţătura. Cu şcoala întreruptă, cu o copilărie deja stinsă, cursul vieţii poetei capătă o altă dimensiune, era în acelaşi timp şi mamă şi soră pentru fraţii ei. A doua lovitură puternică din partea vieţii a primit-o la moartea tatălui, care se îmbolnăvise brusc, murind în braţele sale. Toţi fraţii au fost răspândiţi pe la rude, Elena ajungând împreună cu Gheorghe la Brăila, la unchiul lor din partea mamei, Gheorghe Thomaide.

Primele înclinaţii poetice

Îmbolnăvindu-se pe neaşteptate, Elena este adusă la Bucureşti pentru a primi îngrijiri medicale. Aici, după ce se face mai bine, rămâne o perioadă la fratele ei, Ernest, după care se angajază pe post de menajeră în casa lui Gheorghe Panu. În urma deselor serate organizate în reşedinţa Panu, Elena este remarcată de I. L. Caragiale, prieten bun al familiei, care rămâne impresionat auzind povestea de viaţă a poetei. După ce pleacă din casa Panu, Elena ajunge în casa familiei Caragiale. Perioada 1897-1898 o va descrie mai târziu ca fiind cea mai frumoasă din tinereţea ei. Reşedinţa Caragiale este locul în care poeta îl cunoaşte pe viitorul ei soţ, Francisc Farago, unul dintre prietenii familiei Caragiale. În anul 1898, după ce devine Farago, poeta debutează în lumea literelor printr-un reportaj pe care îl pune sub pseudonimul Fatma. Adevăratul debut literar însă va avea loc în ziarul „România muncitoare“, în aprilie 1902, cu poezia „Gândul Trudiţilor“. Pentru poetă urmează perioadele Constanţa şi Brăila, unde locuieşte alături de soţul ei, care era numit în funcţia de director al Băncii Generale Române. În cele două locaţii, inspiraţia poetei este în creştere, publică mai multe poezii, dar tot sub pseudonim. Însă era momentul ca timiditatea şi anonimatul să ia sfârşit. De la Brăila vine foarte des în Bucureşti, la bunii ei prieteni Constanţa Hodoş şi soţul ei, Ion Gorun. Aici începe pasiunea pentru literatură, în mijlocul unui cerc de tineri entuziaşti care frecventau reşedinţa soţilor Hodoş. Anul 1903 este momentul în care poeta iese din anonimat şi, depăşindu-şi temerile, scrie prima poezie pe care o semnează cu numele întreg. Avea numai 25 de ani. Din 1905 revista „Semănătorul“ trecea sub grija lui Nicolae Iorga, iar poeta devine o colaboratoare strânsă a acestuia. Revista „Semănătorul“ era tocmai mediul care o favoriza. Poeta, despre care Nicolae Iorga scria atât de frumos la apariţia volumului „Versuri“, devine un model şi un exemplu de muncă pentru tinerii iubitori de rime care aşteptau momentul primei lor apariţii.

Cetatea Băniei, locul de suflet al Elenei Farago

În 1907, familia Farago vine la Craiova, unde se şi stabileşte. Pentru poetă, Cetatea Banilor era locul în care se putea dezvolta, de aici pornise pe vremuri Traian Demetrescu, cu poezia lui delicată şi tristă. Luase deja fiinţă revista „Ramuri“, în al cărei comitet de redacţie se înscrie şi poeta. Şedinţele literare ale grupului erau ţinute în casa Farago, aici fiind locul în care se reuneau la timpul acela personalităţile de marcă ale culturii craiovene de mai târziu.

Din 1907, în casa familiei Farago apare un nou membru, fiul adoptiv Mihnea, şi o dată cu el încep să curgă rând pe rând volume întregi de poezie şi literatură pentru copii: „Bobocica“, „Să nu plângem“, „Să fim buni“, „Într-un cuib de rândunică“, „A ciocnit un ou de lemn“, „Într-o noapte de Crăciun“ etc. Tot în 1907 poeta participă la suferinţa ţăranilor revoluţionari, la care merge de mai multe ori cu mâncare, atrăgând antipatia autorităţilor, care erau cât pe ce să o închidă dacă n-ar fi intervenit Nicolae Iorga.

În 1908, poeta publică volumul de versuri „Şoapte din Umbră“, volum pentru care obţine marele premiu al Academiei Române. Elena Farago devenise deja o personalitate a oraşului pe care îl iubea şi de care se ataşase foarte mult.

Cea mai mare poetă a timpului

Primind aprecierile Academiei Române pentru mai multe volume de versuri, Elena Farago este recunoscută unanim ca fiind cea mai mare poetă a timpului său. Inspiraţia bogată şi cugetarea adâncă, muzicalitatea şi forma desăvârşită a versului, mlădierea şi stăpânirea unei limbi pline de rezonanţă sunt atuurile pe care poeta le adaugă delicateţei sale, imprimându-le în creaţia sa de geniu. Această perioadă plină de satisfacţii se completează cu apariţia celui de-al doilea copil, Cocuţa Farago. Pentru Mihnea şi Cocuţa poeta scrie în 1913 două volume de poezie pentru copii: „Pentru copii“ şi „Copiilor“. În anul 1920 apare cartea de versuri şi istorioare pentru copii „Din traista lui Moş Crăciun“, şi aceasta premiată de Academie.

La conducerea Fundaţiei „Alexandru şi Aristia Aman“ din Craiova

Recunoaşterea personalităţii sale începea să fie din ce în ce mai conturată, prieteniile se statorniciseră, preţuirile se accentuaseră, iar în viaţa Craiovei Elena Farago începea să însemne mai mult, chiar mai mult, decât o mare poetă. Încă din momentul stabilirii în Cetatea Băniei, poeta se considera olteancă prin adopţie. Anul 1921 marchează un moment important pentru cultura oraşului, Elena fiind numită de către primarul Ioan. B. Georgescu în funcţia de directoare a Fundaţiei „Alexandru şi Aristia Aman“, post pe care îl ocupă până la sfârşitul vieţii sale. Roadele inteligenţei şi perseverenţei sale nu s-au lăsat aşteptate. Într-o perioadă relativ scurtă, poeta înfiinţează pe lângă Fundaţie o „Universitate liberă“ sau mai bine spus un mijloc prin care personalităţile intelectuale ale oraşului aveau posibilitatea să ţină prelegeri pe diverse teme, însăşi poeta prezentând celor interesaţi un curs de istoria artelor. Pentru a fi mai aproape de dragii ei colaboratori, Elena Farago s-a stabilit cu locuinţa de serviciu în curtea Fundaţiei Aman. Această locaţie va deveni, peste ani, casa memorială „Elena Farago“, prima casă memorială din Craiova. Printre oaspeţii de seamă ai poetei s-au numărat şi importanţi prelaţi ai Bisericii Ortodoxe, care, fie în vizită, fie cu probleme directe, au trecut pragul casei poetei, în care au găsit o permanentă colaboratoare. Pe data de 2 iulie 1922, episcopul de Caransebeş, Filaret Musa, însoţit de o delegaţie din partea Primăriei şi Filarmonicii, după ce a participat la Sfânta Liturghie oficiată la Biserica „Sfântul Ilie“, a fost întâmpinat de poeta Elena Farago în curtea Fundaţiei Aman. Pe toată perioada în care poeta a condus destinele Fundaţiei au fost încheiate mai multe colaborări între Muzeul Aman şi reprezentanţii Bisericii Ortodoxe din Oltenia. Era nelipsită de la slujbele de Te Deum pe care ierarhii Băniei le săvârşeau cu diferite ocazii, poeta fiind permanent invitată.

Cetăţean de onoare al oraşului de adopţie

La împlinirea a 50 de primăveri de la naştere, poeta Elena Farago a fost sărbătorită în Sala Mare a Teatrului Naţional din Craiova de către Societatea „Prietenii Ştiinţei“. Cu această ocazie a primit urări de bine din partea celor care i-au fost în permanenţă aproape şi au apreciat-o: Liviu Rebreanu (pe atunci preşedintele Societăţii Scriitorilor Români), Eugen Lovinescu, Şt. O. Iosif, Eustaţiu Stoenescu, Lucian Blaga etc. Tot acum este declarată cetăţean de onoare al municipiului Craiova, recunoscându-i-se încă o dată meritele literare, culturale şi cetăţeneşti, fiind considerată o mândrie pentru toţi oltenii care o adoptaseră.

A muncit până în ultima clipă a vieţii, deşi era imobilizată din cauza bolii. Pe data de 4 ianuarie 1954, Elena Farago, poeta cu „viaţă de roman şi subiect de dramă“, aşa cum o descria marele I. L. Caragiale, trecea la cele veşnice, la vârsta de 75 de ani, fiind înmormântată de cunoscuţi în Cimitirul Ungureni din Craiova. Despre inestimabilul dar pe care poeta Elena Farago l-a lăsat în capitala Olteniei, Geo Bogza spunea: „A fost o vreme când, pentru orice intelectual român, Craiova însemna Elena Farago. Acolo, în capitala Olteniei, continua o bănie, datorită unei femei a cărei casă cu uşa mereu deschisă devenise o instituţie: oricine îi trecea pragul pleca mai bogat sufleteşte, mai hotărât să respingă urâtul şi nedreptatea“.