Fericitul Augustin, model de căutare a lui Dumnezeu

Despre Fericitul Augustin s-au scris și se vor scrie nenumărate rânduri, căci se numără printre puținii sfinți ai Bisericii care nu doar că au rămas înscriși în calendare și sinaxare, ci au născut dezbateri vii în rândul creștinilor de oriunde. Confesiunile sale sunt, de fapt, o extraordinară autobiografie spirituală ce pune accentul pe taina lui Dumnezeu ascunsă în noi. Pilda vieții sale exprimă tainic prezența și lucrarea lui Dumnezeu din viața fiecărui om. „Aveţi grijă ca în tot ceea ce serveşte trebuinţelor celor trecătoare să biruie iubirea ce rămâne”, îndemna Fericitul Augustin.

Viața Fericitului Augustin a fost lungă, 76 de ani. Foarte mult dacă ne gândim la speranța de viață din Imperiul Roman de Apus ce se destrăma sub invaziile barbare (Augustin amintea într-o predică despre căderea Romei din 410 ca fiind o pedeapsă pentru comportamentul creștinilor). Henri-Irénée Marrou îl punea în legătură tocmai cu sfârșitul Antichității târzii pentru a reliefa nivelul educației sale și viața spirituală din acea epocă.

Cu Fericitul Augustin putem spune că suntem la răscruce de drumuri și la întâlniri de lumi. Tot Marrou amintea că „16 secole ne despart de acest om (Augustin), 16 secole ne unesc cu el”. Confesiunile sale sunt, de fapt, o extraordinară autobiografie spirituală ce pune accentul pe taina lui Dumnezeu ascunsă în noi.

Schimbarea vieții după botez

Și pentru că am amintit de parcursul său duhovnicesc, pilda vieții sale exprimă tainic prezența și lucrarea lui Dumnezeu din viața fiecărui om. „Este imposibil să se piardă fiul atâtor lacrimi”, spunea Sfântul Ambrozie, Episcopul Mediolanului, Monicăi, mama Fericitului Augustin. Iar acest lucru a fost văzut nu doar când Augustin a primit botezul din mâinile aceluiași Ambrozie, în 387, ci în schimbarea vieții de după acel moment. Hirotonit preot în 391 și ajuns Episcop de Hipona (Algeria de astăzi) în 396, Fericitul Augustin punctează, printre altele, în opera sa raportul dintre om și Dumnezeu, Creatorul fiind odihna creației. Clasica nelinişte a lui Augustin (inquietum est cor meum, Domine, donec requiscat in Te) este înlocuită la alţii, după cum aceeași istorie a consemnat, de adevărate crize sufleteşti, de groază şi chiar de cutremur (a se vedea cazul filosofului danez Sören Kierkegaard).

Fericitul Augustin nu i-a sedus doar pe unii dintre conducătorii lumii acesteia, prin faptul că a gândit și influențat relația dintre Biserică și Stat (oficializată mai devreme în întreg Imperiul Roman, de către împăratul Teodosie I), ci a argumentat rolul pe care trebuie să-l joace Biserica în societatea unei lumi ce își intona, fără să știe, cântecul de lebădă. Spre exemplu, Fericitul Augustin vede în filantropie forma prin care binele comunităţii este mai presus decât cel în interes personal: „Nimeni să nu facă nimic pentru sine; întru toate osteniţi-vă pentru comunitate cu o râvnă mai aprinsă şi o mai vie bucurie, ca şi cum fiecare s-ar osteni pentru sine. Scris este despre iubire că nu caută ale sale; asta înseamnă că natura ei este de a pune înainte binele obştesc binelui propriu, iar nu binele propriu înaintea binelui comun. Să ştiţi deci că aţi făcut cu atât mai multe progrese, cu cât vă îngrijiţi mai mult de interesul comun decât de al vostru. Aveţi grijă ca în tot ceea ce serveşte trebuinţelor celor trecătoare să biruie iubirea ce rămâne”.

Deși nu a participat la un Sinod Ecumenic (istoria a reținut și faptul că a fost convocat pentru lucrările Sinodului III Ecumenic, dar vestea trecerii sale la Domnul (28 august 430 nu se răspândise așa de repede), aidoma Sfântului Vasile cel Mare, el a influențat decisiv învățătura Bisericii, îndeosebi cea Apuseană, care l-a considerat ulterior cel mai important din cei patru mari doctori ai Bisericii Occidentale. Bun cunoscător al Scripturii, despre care biografii săi spun că ar fi știut-o pe de rost, citările scripturistice din opera sa păstrată se ridică la aproape 43.000. Fericitul Augustin rămâne un reper prin profunzimea interpretărilor sale, de cele mai multe ori alegorice. Iar când vorbim despre Episcopul de Hipona nu trebuie uitată opera sa colosală, în fapt o sinteză a filosofiei grecești, a culturii latine și a tradiției iudeo-creștine.

Regulă monahală

Confesiunile Fericitului Augustin sunt o mărturie extraordinară despre căutarea neîncetată a lui Dumnezeu și despre cum calea sfințeniei este accesibilă fiecărui om care-și asumă trăirea acestei vieți conform învățăturii hristice. Amintea Augustin despre Dumnezeu: „Dar Tu nu ești nici sufletul, care este viața trupurilor - de aceea este mai bună viața trupurilor și mai sigură decât trupurile -, ci Tu ești Viața sufletelor, Viața vieților, trăind Tu Însuți și nu te schimbi, viață a sufletului meu”. Viață care aduce din nimic la existență și îl primește pe cel păcătos care a început să-și simtă greutatea păcatului și își caută sensul în Biserică. Nu în cele din urmă, trebuie amintit că Fericitul Augustin a lăsat o regulă monahală ce este urmată, în prezent, de peste 50.000 de persoane, bărbați și femei, în peste 130 de comunități, mai ales cea a călugărilor asumpționiști.

Din punct de vedere istoric, perioada secolelor IV-V a fost reținută ca fiind epoca de aur a perioadei patristice. Iar acest lucru se datorează îndeosebi marilor dezbateri teologice ce au animat spiritele și au dat în cele din urmă repere dogmatice, canonice și liturgice Bisericii. Din pleiada de sfinți părinți și scriitori bisericești, Occidentul l-a reținut cu precădere pe Fericitul Augustin. Un model pentru cei care-L caută pe Hristos Care arată tuturor generațiilor că starea firească a omului este drumul spre sfințenie. Un drum ce se face în Biserică indiferent de trecutul fiecăruia.

Din Confesiones (cartea a X-a, VI, 9-10)

Am întrebat pământul cine este acest Dumnezeu? Și mi-a răspuns, nu sunt eu. Am întrebat cele ce sunt pe pământ și mi-au răspuns același lucru. Am întrebat marea și străfundurile și târâtoarele și mi-au răspuns: „Nu suntem Dumnezeul tău, caută deasupra noastră”. Am întrebat vântul care suflă și a zis tot aerul cu locuitorii săi: „Se înșală Anaximenes, eu nu sunt Dumnezeu”. Am întrebat cerul, soarele, luna și stelele și mi-au răspuns: „Nici noi nu suntem Dumnezeul pe care îl cauți”. Și am zis tuturor acestora care înconjoară ușile trupului meu: „Spune-ți-mi despre Dumnezeul meu, ceea ce nu sunteți voi, spune-ți-mi ceva despre El. Și au exclamat cu voce mare: El ne-a făcut pe noi”. Întrebarea mea era cecetarea mea și răspunsul lor era frumusețea lor. Am întrebat zidirea lumii despre Dumnezeul meu și mi-a răspuns: „Nu sunt eu, ci El m-a făcut”. (...) Adevărul îmi spune: „Nu este Dumnezeul tău cerul și pământul, nici alt corp”. Dar Dumnezeu este chiar pentru tine viața vieții tale.