Greutăţile monahilor români la Muntele Athos, la cumpăna veacurilor XIX-XX

Prezenţi la Muntele Athos încă din secolul al XIV-lea, monahii români au vieţuit în aşezămintele existente, în majoritate greceşti, dar şi ruseşti, bulgare, sârbeşti şi georgiene, până în secolul al XVIII-lea, când a luat fiinţă primul schit românesc - Lacu - şi apoi Schitul Prodromu. Din deceniul al treilea al secolului al XIX-lea izbucnesc la Muntele Athos conflicte cu caracter naţional. Rând pe rând, ruşii, apoi sârbii şi bulgarii au obţinut reprezentare în Chinotita de la Careia (ruşii - Mănăstirea Russicon, sârbii - Mănăstirea Hilandar, bulgarii - Mănăstirea Zografu). Călugărilor români athoniţi nu li s-a recunoscut de elementul grec majoritar dreptul de a se organiza distinct. Ei erau subordonaţi în continuare, în totalitate, atât eclesiastic, canonic, cât şi economic, mănăstirilor greceşti.

Începând cu anul 1850 se constituie la Muntele Athos o serie de chilii şi colibe româneşti, ajungând, la începutul secolului al XX-lea, la 24 de chilii şi 26 de colibe în care vieţuiau 628 de călugări români. Dintre cele 24 de chilii româneşti, 9 erau subordonate Mănăstirii Lavra, 5 - Mănăstirii Vatoped, 3 - Mănăstirii Pantocrator şi câte una Mănăstirilor Dionisiu, Ivir, Xiropotam, Simon Petru, Grigoriu şi Cutlumuş.

În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, monahii români athoniţi încep să manifeste interes pentru apărarea drepturilor lor în faţa abuzurilor la care erau supuşi din partea mănăstirilor greceşti, cărora le erau subordonaţi şi care le interziceau cultivarea pământului, ridicarea de noi chilii, folosirea pădurilor şi a surselor de apă, împiedicau primirea de noi monahi români, hirotonirea sau înaintarea lor pe scară ierarhică. Nu în ultimul rând, aceştia încep să solicite protecţie din partea statului român pentru proprietăţile pe care le deţineau şi subvenţii pentru întreţinerea lor. Dintre chiliile româneşti existente se remarcă, prin buna organizare şi prin asiduitatea promovării intereselor monahilor români, chilia „Sfântul Ioan Teologul-Cucuvinu“ - Provata, condusă de superiorul Teodosie Soroceanu. Aşa cum rezultă dintr-un document din noiembrie 1906, în anul 1895, în jurul acestei chilii se constituie Comunitatea Fraţilor Români din Provata, care cuprindea, pe lângă chilia Cucuvinu, şi chiliile „Adormirea Maicii Domnului-Provata“, condusă de Gherasim Stratan, „Sfântul Ioan Botezătorul-Catafighi“, condusă de Ilarion Mârza, şi „Sfântul Prooroc Ilie - Provata“, condusă de Spiridon Daschievici. Scopul acestei comunităţi era „ca în înţelegere şi frăţească dragoste, pentru folosul de obşte, să lucrăm împreună (...) şi să ne ajutăm la nevoile noastre unul pe altul“. Comunitatea începea să fie subvenţionată de statul român cu suma de 5.000 de lei anual. În anul 1899 primea în rândurile ei şi chilia „Sfântul Gheorghe-Colciu“, condusă de Gavriil Mateescu.

Încercări de organizare a athoniţilor români

Greutăţilor ce decurgeau din faptul că monahii români nu aveau nici un reprezentant în Chinonul de la Careia, care să-i apere de abuzurile la care erau supuşi, se adăugau existenţa mai multor opţiuni de reprezentare a lor, precum şi lipsa de unitate, parţial cultivată de monahii greci. Mănăstirea Lavra s-a opus constant iniţiativelor de ridicare a acestui schit în rândul mănăstirilor athonite, în acest fel călugării români au rămas fără un reprezentant în Chinotita de la Careia, care ar fi putut să le reprezinte interesele şi să-i apere de abuzurile clerului grec majoritar. La 1 aprilie 1900 se întruneau la chilia Cucuvinu cei 51 de monahi români ai chiliilor „Sfântul Ioan Teologul-Cucuvinu“, „Sfântul Ioan Botezătorul-Catafighi“ şi „Adormirea Maicii Domnului“. A fost supusă spre discutare legea de înfiinţare a Comunităţii Fraţilor Români, care avea 32 de articole. Primele articole stabileau denumirea de „Comunitatea Fraţilor Români de la Muntele Athos“ şi se preciza că scopul ei e acela de a apăra drepturile fraţilor de acelaşi neam, de ajutor reciproc, de a ridica moralul naţional la „nivelul trebuincios unei naţiuni“ pentru reprezentarea corespunzătoare a ei şi de a câştiga „drepturile ce se cuvin românilor“. Articolul 4 prevedea înfiinţarea unei biblioteci „pentru luminarea fraţilor de un neam“. Comunitatea îşi propunea să susţină interesele celor care o sprijineau material şi să câştige drepturile monahilor români, ca naţiune ortodoxă persecutată în Muntele Athos. Membrii comunităţii urmau să se ajute între ei „la toate trebuinţele“ şi să se poarte cu respect faţă de monahii greci, ruşi, bulgari, sârbi dacă aceştia „nu vor atinge şi vătăma interesele naţionale ale comunităţii“. Toate aşezămintele componente urmau să se conducă după acelaşi regulament în administrarea internă şi să se conformeze ordinelor „Bisericii Mame“. Serviciul divin urma să se desfăşoare numai în limba română. Nu puteau fi primiţi în comunitate decât fraţi români şi nu puteau fi adăpostiţi membri dovediţi că lucrează împotriva acesteia. Se forma un consiliu, compus din superior şi câte un ucenic din fiecare aşezământ al comunităţii. Biroul consiliului era compus dintr-un preşedinte, care era în acelaşi timp şi superiorul întregii comunităţi, ales pe viaţă, un vicepreşedinte, un secretar şi un raportor, aleşi pentru câte un an. Preşedintele trebuia să fie unul dintre superiorii celor trei chilii, să aibă pregătirea corespunzătoare, să nu fie „egoist şi pasionat“. Alegerea lui se făcea prin vot. În urma alegerii, trebuia să depună un jurământ prin care să se angajeze că va contribui la dezvoltarea comunităţii şi că va respecta legea votată. Membrii comunităţii depuneau, la rândul lor, un jurământ de supunere necondiţionată faţă de preşedintele ales, „atât cât se va conduce de legea votată“. Preşedintele avea o putere absolută în dirijarea administrativ-politică a comunităţii, putea cere înlăturarea oricărui frate sau călugăr din orice chilie, „dacă s-ar dovedi că acela ar vătăma comunitatea“. În problemele externe, preşedintele putea fi învestit a reprezenta comunitatea printr-o împuternicire semnată de toţi membrii. În lipsa lui, conducerea o prelua vicepreşedintele. Consiliul putea fi convocat „de câte ori trebuinţa va cere“ de către preşedinte, iar şedinţele urmau să se desfăşoare acolo unde vieţuia acesta. Orice aşezământ care ar fi aderat la comunitate trebuia să recunoască această lege, care urma să se completeze cu „cele ce vor fi de trebuinţă“. Legea a fost votată în această formă de cei 51 de monahi ai celor trei chilii. Cei care ar fi încălcat-o ar fi fost afurisiţi.

Situaţia critică din perioada celor două războaie mondiale

Situaţia monahilor români s-a agravat şi mai mult după 10 mai, în 1924, când, printr-o Chartă Constituţională semnată de cele 20 de mănăstiri, se consfinţea preponderenţa elementului grecesc în Muntele Athos şi se impunea cetăţenia elenă tuturor monahilor. Într-o adresă a Sinodului Bisericii Ortodoxe Române către Ministerul Afacerilor Străine, din martie 1927, se aprecia că impunerea cetăţeniei elene tuturor monahilor athoniţi reprezenta un privilegiu exclusiv pentru naţionalitatea elenă, iar schiturile şi chiliile româneşti „ar pierde calitatea de româneşti şi aceeaşi soartă ar avea şi proprietăţile lor, fie din Grecia, fie din ţară“. În luna septembrie 1931, călugării români athoniţi au înaintat un memoriu Ligii Naţiunilor, în care protestau împotriva impunerii cetăţeniei elene şi a piedicilor puse de autorităţile elene de stabilire de noi monahi la Muntele Athos. Acest lucru ducea la imposibilitatea înlocuirii monahilor vârstnici cu alţii tineri şi, „în consecinţă, peste 30 sau 40 de ani nu se va mai afla nici o urmă de român în Sfântul Munte, iar schiturile şi chiliile cu marile lor bogăţii vor trece direct în stăpânirea mănăstirilor chiriarhice greceşti, fără a se mai afla cineva care să facă vreo pretenţie sau să ceară despăgubiri, cum se practică şi acum, când se întâmplă de rămâne vreo chilie fără moştenitor“. Cel de-al Doilea Război Mondial a complicat şi mai mult situaţia monahilor români athoniţi. Întreruperea legăturilor cu ţara, criza economică care a cuprins şi Muntele Athos au condus la scăderea drastică a numărului acestora şi la deteriorarea clădirilor schiturilor şi ale chiliilor, fără posibilitatea reparării şi întreţinerii lor şi, în majoritatea cazurilor, la stingerea din viaţă a vechilor proprietari fără a avea succesori. Numeroase chilii şi colibe româneşti vor fi preluate de mănăstirile greceşti chiriarhice sau vor fi abandonate.

Lipsite de sprijin, după al Doilea Război Mondial, multe chilii româneşti dispar

După prima perioadă de oarecare bunăstare şi normalitate, specifică celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, când se pun bazele celor mai multe dintre chiliile româneşti athonite, urmează perioade de criză şi de continuă deteriorare a existenţei acestor aşezăminte. Acestea sunt punctate de întreruperea relaţiilor diplomatice româno-elene (1905-1911), de cele două războaie balcanice, precum şi de cele două conflagraţii mondiale. Aceste aşezăminte spirituale româneşti au primit, până la Primul Război Mondial, subvenţii anuale din partea statului român, reluate sporadic în perioada interbelică, mai puţin la nivel statal şi mai mult la nivelul donaţiilor credincioşilor români. Lipsite de acest sprijin, după al Doilea Război Mondial, ele decad sau dispar, iar cele care au supravieţuit necesită grabnic ajutor din partea statului român. Poate că, aşa cum Parlamentul României a adoptat în aprilie 2007 Legea nr. 497/2007, prin care Schitul Prodromu primeşte o subvenţie anuală, se poate relua şi subvenţionarea celor câteva chilii româneşti athonite care au trecut proba atâtor încercări.