Hariclea Darclée, privighetoarea din Carpaţi care a încântat capitalele lumii

Sporovăind într-o zi din anul 1987 pe strada Lăpuşneanu din Iaşi, împreună cu unul dintre venerabilii cronicari ieşeni - bădia Aurel Leon - în jurul căruia uceniceam, acesta mi-a prins deodată braţul şi s-a oprit în dreptul unei case, lângă vechiul Palat al Telefoanelor, dorind parcă să tragă o gură de aer şi s-alunge năduful paşilor repezi. Căutându-mi privirile, şi-a întors ochii spre clădirea din colţul fostei străzi Banu, zicându-mi cu tristeţe: „Vezi zidirea aceasta bătrână? Are şi ea o poveste pe care ai putea s-o întregeşti Ia Arhive sau s-o păstrezi, mai bine, pentru dumneata. Este dureros că, după ce Ii se cunoaşte istoria, unele dintre vechile zidiri din salba de amintiri a marilor înaintaşi dispar, fără să se încerce în vreun fel salvarea şi cuprinderea în noul peisaj. Apropo de casa în care a pictat peste 40 de ani Octav Băncilă, de Grădina «Pavilion» a lui Cezar Petrescu, Panait Istrati, George Lesnea, Păstorel Teodoreanu şi Mihai Codreanu sau de locuinţa poetului Dimitrie Anghel, toate dispărute“. Şi a început să povestească despre o ilustră femeie şi talentată cântăreaţă care şi-a luat zborul pe scenele lumii din uitata casă a străzii Lăpuşneanu, unde a locuit şi s-a instruit vreme de trei ani: Hariclea Darclée.

(mitiioan@yahoo.com; http://mitican.romblog.ro/)

Istoria începe cu mai bine de o sută de ani în urmă, într-o noapte din toamna anului 1885, la ceasul când „garconii“ faimoasei cofetării „Georges“ de pe Lăpuşneanu întorceau somnoroşi scaunele deasupra meselor pustii, iar vântul tăios mâna grăbit de-a lungul străzii, roiuri de frunze înfrigurate.

Aprinzând lampa dormitorului de la etajul casei Irimescu, aflată vizavi de cofetărie, o tânără femeie nefericită s-a repezit spre garderobă şi a început să numere disperată rochiile demodate şi încălţările scâlciate. Puţine şi vechi mai erau, iar în caseta pentru podoabe şi economii doar câţiva zeci de franci păstraţi din solda soţului, Hartulari, căpitan de artilerie, mutat din Tulcea la Iaşi. Şi totuşi, trebuia să-şi desăvârşească pregătirea muzicală.

„Nu vă cheltuiţi vocea şi talentul pe la sindrofii de binefacere“

Compozitorul George Stephănescu (1843-1925), directorul orchestrei Teatrului Naţional din Bucureşti, întemeietorul reprezentaţiilor de operă în limba română, care îi cunoscuse vocea fermecătoare şi talentul cu ocazia unor lecţii, i-a cerut, insistent, să nu-şi irosească vremea şi să-şi completeze educaţia muzicală la şcoala de canto a marilor maeştri, pe scenele teatrelor lirice europene, România de atunci fiind lipsită de asemenea posibilităţi: „E păcat să vă cheltuiţi vocea şi talentul pe la sindrofii de binefacere. Făceţi-vă datoria“, i-a mai spus, la despărţire, cu ocazia unei vizite prin Iaşi.

Perpelindu-se ca pe foc zile şi nopţi, din lipsa banilor, a pus cap la cap nevoile şi speranţele, iar într-o zi a închis ochii şi cu inima tremurând s-a decis şi, în aprilie 1886, a purces spre Paris, cu sprijinul părinţilor cu origini greceşti Ion Haricli, posesorul unei moşii în Teleorman, şi Maria Haricli, fostă Aslan.

La Iaşi face Conservatorul şi susţine primele concerte

Tânăra doamnă din strada Lăpuşneanu era Hariclea Hartulari, născută la Brăila, în 10 iunie 1860 (unde veniseră părinţii din Turnu Măgurele), căsătorită în februarie 1881 cu locotenentul de artilerie Iorgu Hartulari, avansat la gradul de căpitan şi mutat prin februarie 1883 la Iaşi. Aici, Hariclea, preocupată de muzică încă de la Viena, unde urmase un pension, de la Bucureşti, unde locuise cu părinţii pe strada Romană, cât şi de la Brăila, avea prilejul să facă studii fundamentale la Conservatorul din localitate, susţinând emoţionante duete cu Margareta (Maria) Iamandi (Nouvina), altă ieşeancă de celebritate europeană.

Remarcând-o, celebra pianistă şi profesoară Zoe Miclescu, eleva lui Franz Liszt, a luat-o parteneră în concertele sale ieşene, cum a fost cel din 15 aprilie 1884, remarcat de ziarele vremii.

Îndurând lipsuri şi privaţiuni şi trăind din ajutorul de 500 de franci pe lună pe care i-l trimiteau părinţii, la Paris şi-a împărţit timpul între lecţiile de canto şi micul ei fecior, născut în iulie 1886, efectuând neobosită studii muzicale cu profesori renumiţi.

Debut la 28 de ani, la Opera din Paris

Ziua de 14 decembrie 1888 i-a adus mult dorita bucurie: debutul pe scena Operei Mari din Paris în rolul Margaretei din Faust, remarcată de compozitorul Charles Gounod, care îi găsise şi pseudonimul de scenă: Darclée, pentru activitatea sa artistică. Uimit, Vasile Alecsandri avea să scrie unui prieten, în ţară: „Încă o stea română pe cerul artelor!“.

Au urmat apoi Scala din Milano, vestitele teatre din Roma, Petersburg, Madrid, Rio de Janeiro, Montevideo, Buenos Aires, New York, Lisabona, Madrid, Berlin, Florenţa, Moscova, Constantinopol (unde a fost invitată la nunta fiului sultanului), cântând în limbile, franceză, italiană, spaniolă, germană, engleză, greacă, rusă, pe care le şi vorbea, cucerind publicul. A cunoscut şi a colaborat cu celebrii compozitori Giuseppe Verdi, Massenet, Gomez sau Giacomo Puccini pentru care a devenit Floria din Tosca, precum şi cu Pietro Mascagni, care i-a dedicat opera „Iris“, sau Alfredo Catalani care i-a compus „La Wally“.

Regele Portugaliei se îndrăgostise, efectiv, de dânsa, scriindu-i: „Dacă aş putea, te-aş păstra pentru mine şi ţi-aş cere mereu, mereu să cânţi!“ Hariclea nu încuraja asemenea situaţii, dedicându-se numai muzicii. „Toată faima pe care şi-o câştigase nu i-a alterat deloc caracterul deosebit.“ (G. Sbârcea şi Ion Hartulari, „Darclée“)

Cu „frică de Dumnezeu şi bun simţ“

Profund credincioasă, înaintea concertelor se ruga la icoana Sfintei Maria, ce stătea totdeauna pe măsuţa cabinei sale din teatre. „Păstrându-şi mereu frica de Dumnezeu şi bunul simţ,“ cum relatau gazetarii ce-i urmăreau paşii, „înainte să urce pe scenă, întotdeauna aprindea o lumânare la icoana Maicii Domnului.“

Jucând alături de renumitele vedete ale timpului, pe toate scenele lumii, nu uita niciodată ţara ei, prezentă în buchetul de flori roşii, galbene şi albastre sau în stindardul tricolor, pe care îl dorea fluturând pe mesele banchetelor, în apartamentele luxoaselor hoteluri şi-n cabinele teatrelor, România fiind, potrivit gazetelor, „la cara patria della grande artista.“

„Biletul de stat în ogradă“

Abia aştepta ziua întoarcerii definitive acasă, unde îşi dorea o catedră la o şcoală prin care să predea ştafeta altor tinere românce, revenind adesea la Bucureşti sau la laşi, dând spectacole fascinante pe scena Operei din Bucureşti şi a teatrului din Iaşi (1897, 1902, 1903, 1906, 1910). Concertele ei erau adevărate sărbători, în timpul cărora spectatorii, ovaţionând-o, strigau „Trăiască privighetoarea Carpaţilor“, Regele Carol I oferindu-i „Bene Merente clasa I“, iar poeţii închinându-i ode.

De câte ori sosea în ţară, se întorcea fericită, la Iaşi, iar gazetele îi vesteau sosirea. „Curierul“ din 1/13 septembrie 1889 îi anunţa prezenţa la Petersburg şi la Odessa, de unde „peste câteva zile va sosi la laşi“. Joi, 21 septembrie, dădea un „Mare Concert“ la Teatrul Pastia, unica sală de spectacole ieşeană, după arderea Teatrului Naţional din Copou, (17/18 februarie 1888).

Sala fiind mică, situată în curtea hotelului România (fostul han Petrea Bacalu), lumea care nu a încăput în sală a rămas să asculte afară, prin ferestrele larg deschise, plătind locantierului cel mai original tip de bilet din lume: „biletul de stat în ogradă“.

În anii aceia de sfârşit de secol XIX, „La Diva ilustra“, „Privighetoarea Carpaţilor“ sau Hariclea Darclée, iubita artistă, aşteptată în gări cu covoare de crini şi anemone şi purtată pe braţe sau în faetoane trase de tinerii vestitelor metropole, păşea modestă pe strada Lăpuşneanu, căutând cu emoţia amintirilor clădirea Conservatorului din strada Banu, unde studiase şi luase aripi, şi revăzând încântată Palatul Roznovanu şi Teatrul, în care avusese primele succese sub privirile maeştrilor ieşeni.

Se găzduia, de obicei, în fosta ei locuinţă de la etajul micului hotel „De France“ numit şi „Paris“ (fostul „dâEurope“), adăpostit în casele Constantinescu, trecute apoi avocatului Gh. Irimiescu.

Şi ce sărbătoare era în zilele ei muzicale dăruite laşului! Hotelul era ascuns în păduri de brazi, camera din fosta locuinţă se transforma în seră de plante tropicale, iar în stradă, la scară, o aşteptau ovaţionând, studenţii. Însoţind-o cu braţele pline de flori, se înhămau la trăsură, în locul cailor şi o purtau cântând pe dragile lor străzi: Copou, Lăpuşneanu, Ştefan cel Mare.

Concertele Divei la Iaşi nu aveau nevoie de prezentări. Ajungea doar un anunţ ca acela din ianuarie 1896: „Darclée la Iaşi“ publicat în “Evenimentul“. Entuziasmul cuprinsese oraşul, întâlnirea cu celebra interpretă fiind considerată o mare sărbătoare, tineretul „a luat hotărârea de a veni la teatru în ţinuta de gală. Spectacolul, opera şi interpreta au fost sublime“ (lulia D. Dinu, „Sunetul era lumină...“)

Alteori, îşi găsea liniştea mergând la Cotnari, lângă Iaşi, în mult dorita casă a bătrâneţilor, pe care o cumpărase de la fostul socru Nicu Hartulari cu două hectare de vie. Aici o aşteptau amintirile copilăriei mutate acolo, cât şi vechea pianină în faţa căreia seara se aşeza visătoare, interpretând lieduri şi cuplete ce ajungeau la urechile sătenilor, aşezaţi pe marginea şanţurilor drumurilor, ca în fotoliile teatrelor...

S-a retras după 30 de ani de activitate neîntreruptă

Retrasă din activitatea muzicală în anii grei ai războiului din 1918, „ilustra divă“ se depărţea de scenă la teatrul de operă „Pergola“, din Florenţa, înainte de a apărea semnele de alterare a vocii. Avea peste 30 ani de activitate neîntreruptă, prea mulţi pentru o cântăreaţă.

A locuit un timp la Milano, pentru a se ocupa de educaţia fiului care va deveni mai târziu talentatul compozitor Ion Hartulari-Darclée, autorul unor lucrări importante.

S-a întors definitiv în ţară prin septembrie 1936, coborând din tren la Bucureşti cu credinţa că va continua activitatea la o şcoală de canto pe care dorea s-o înfiinţeze. Era adepta crezului lui Enescu: „Să te odihneşti de muncă prin altă muncă!“ A petrecut o parte din toamna anului 1936 acasă, la Cotnari, susţinând activitatea „Asociaţiei pentru Propăşirea Cotnarilor“. Seara, cânta la pian spre bucuria sătenilor ce o ascultau ca pe o zeitate.

Aşteptând împlinirea visului ei de profesoară, a trăit într-un dureros anonimat la hotelul bucureştean Bratu din strada Polizu, în preajma gării. Fiindcă nu avea pensie, la cei 76 de ani, ducea o viaţă dificilă, despărţindu-se pe rând de amintirile tinereţii pe care le-ar fi păstrat pentru istorie, dar pe care a trebuit să le înstrăineze din cauza lipsurilor.

I s-au făcut multe promisiuni, au intervenit pentru o pensie Geoge Enescu, Cezar Petrescu, Victor Eftimiu, dar nu s-a finalizat nimic. Din indiferenţă, sau fiindcă ţara trecea prin momentele grele ale ajunului viitorului Război Mondial.

Deprimată şi bolnavă, la sfârşitul lunii decembrie 1938, s-a internat la Spitalul Filantropia, chinuită de dureri, stingându-se din viaţă la 12 ianuarie 1939, doborâtă de un sarcom hepatic. Încercase să înfrunte moartea, interpretând un refren, ascultat cu durere de o personalul medical. „Privighetoarea Carpaţilor“, Hariclea Darclée, „una dintre cele mai de seamă artiste lirice din toate timpurile“, interpreta a peste 60 de roluri în opere celebre, murea în sărăcie.

Funeraliile şi înmormântarea la Belu au fost suportate de Ambasada Italiei, pentru care răposata rămânea „o artistă naţională“. Şi cât dorise întoarcerea în ţară, acasă, la Bucureşti: „Tot ceea ce fac este ca să câştig dreptul de a mă întoarce definitiv acasă“, îi scrisese odată mamei.

▲ Casele Irimescu au rezistat până în 1988

Aproape neschimbate, casele Irimescu de la Iaşi s-au păstrat până prin 1988, lângă vechile bolţi din clădirea alăturată, Strasshoffer (foto stânga), în care se pitiseră o agenţie CEC, o librărie şi un mic atelier foto. Erau aproape singurele vestigii rămase de la străbunii veacului trecut. Vechea locuinţă se păstra pe colţ cu strada Banu, chiar în faţa uşii de intrare la vechiul sediu al telefoanelor (unde este acum aripa blocului Nr. 7 B) şi adăpostea la parter cofetăria Făget, ducând mai departe tradiţia fostei locante „Cafe de Paris“, cafeneaua literară a vechilor junimişti. Aici se sărbătorise, de câteva ori, Aniversarea Junimii (1868, 1871, 1872, 1877).

Alături de cofetăria Făget, deasupra uşii din fosta strada Banu (desfiinţată astăzi de blocul cu numărul 7) se găsea încă porticul hârtoiat de vânturi al fostului hotel „Paris“ (foto dreapta, pe colt) cu cerdac larg spre valea pitorească a Bahluiului, pe care vechii ieşeni cereau fixarea unei plăci de amintire a vestitei sale locatare, Hariclea Hartulari Darclée.

Un articol din „Flacăra laşului“ din 6 septembrie 1987 pleda pentru păstrarea clădirii cu adânci rezonanţe istorice şi, deşi ideea avea tot mai mulţi aderenţi, adepţii „sistematizărilor“ nu renunţau la ridicarea unor blocuri pe locul său.

Pentru a se curma discuţiile, autorităţile vremii au decis să intre în acţiune buldozerele şi apoi a început ridicarea noilor construcţii întinse astăzi de la Biserica Banu şi până la vechiul sediu al telefoanelor, aşternându-se uitarea, nedreaptă, peste o amintire scumpă, ce merită reînviată măcar la 12 ianuarie 2009 cu prilejul a împlinirii a 70 de ani de la trecerea în nefiinţă a artistei.

La 135 de ani de la naştere, în 1995, Brăila i-a adus omagiu, organizând Concursul Internaţional de Canto „Hariclea Darclée“, prima ediţie desfăşurându-se în 1997 şi repetându-se la fiecare doi ani. Se desfăşoară la Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila, oraşul unde în care a cântat în anul 1881, când locuia cu soţul acolo. Centenarul naşterii îl sărbătorise Teatrul de operă şi balet din Bucureşti, în anul 1960.