Dintotdeauna, Evanghelia a fost păstrată și propovăduită în Biserică, iar temele ei s-au răspândit oral, iar mai apoi și prin culoare, constituind sursa de primă mână a inspirației pictori bisericești. Înscrisă la loc de frunte în ciclul praznicelor ce însoțesc devenirea în Duh a fiecăruia dintre creștini, Icoana Nașterii dezvăluie ochiului credincios tainele dogmei Întrupării Fiului Celui Unul-Născut. Cât despre bogăția compoziției sale iconografice, detalii inedite aflăm dintr-o lucrare serioasă, publicată cu ani în urmă, dar încă actuală, al cărei autor este preotul ortodox de origine rusă Georges Drobot.
Teză de doctorat susținută în 1973 la Institutul catolic de la Paris și publicată după doi ani în colecția „Spiritualité Orientale” (Spiritualitate Răsăriteană) a Editurii Bellefontaine, lucrarea Icône de la Nativité (Icoana Nașterii) introduce cititorul atât în contextul în care s-a dezvoltat iconografia Bisericii primelor veacuri, cât mai ales în bogatul univers simbolistic al reprezentării Nașterii Domnului, din care vom sintetiza o serie de elemente. Icoana se va dezvolta de-a lungul vremii, însă merită menționat că două detalii rămân mereu prezente, chiar și pe basoreliefurile sarcofagelor din primele secole creștine: steaua și animalele din jurul ieslei (boul și asinul).
Steaua călăuzitoare și natura luminii ei
Steaua de la Răsărit este fără nici un dubiu un element-cheie al compoziției iconografice, căci cu ajutorul ei a fost identificată cea mai veche reprezentare picturală a Nașterii Domnului care se păstrează: fresca din catacombele Priscilei (secolul al II-lea).
Steaua întruchipează lumina despre care vorbește profetul Isaia (60, 1-3), amintind și de cuvintele lui Valaam („O stea răsare din Iacob…”; Numeri 24, 17). Dacă uneori ea apare însoțită de Lună, precizând astfel faptul că minunea a avut loc în timpul nopții (Luca 2, 8), în reprezentările Nașterii în care este inclusă și închinarea magilor ea devine călăuzitoarea acestora din urmă.
Începând cu secolul al VI-lea, când formulările Sinoadelor Ecumenice au început să fie exprimate și în icoane, forma schematică a stelei întâlnită în reprezentările paleocreștine a început să câștige în importanță. Mai întâi este legată de Prunc printr-o rază, apoi crește în mărime, devenind uneori chiar similară unui soare, amintind astfel de Hristos „Soarele dreptății”, pentru ca să ajungă, în secolele X-XI, la maturizarea deplină a reprezentării sale: un arc de cerc, simbolizând cerurile, de unde coboară pe o rază steaua, din care pleacă trei raze către Pruncul aflat în iesle. Nuanțele alese pentru a reprezenta cerul, steaua și lumina dimprejurul lor se aseamănă izbitor cu modul de a înfățișa lumina lui Hristos din icoana Schimbării la Față. Lumina necreată din icoană și aureola cruciformă a Pruncului (apărută pentru prima dată în secolul al V-lea) sugerează Teofania. Lumina care coboară din cer prin stea către ieslea Pruncului sugerează o participare a Tatălui și Duhului Sfânt la Întruparea Cuvântului.
Vorbind despre înfățișarea și natura ei, Sfântul Vasile cel Mare și Origen cred că era o cometă, Sfântul Ioan Gură de Aur o consideră „o forță nevăzută care a luat înfățișare de stea”, Fericitul Augustin este înclinat să vadă în ea manifestarea puterilor cerești, care apar sub forma astrelor, iar Sfântul Teodor Studitul vorbește despre un înger care le-a arătat magilor calea. Această identitate între înger și stea nu a fost însă implementată în iconografia ortodoxă, imaginea îngerului purtând steaua și călăuzindu-i pe Magi apărând doar în Occident, începând cu secolul al XII-lea, un exemplu în acest sens putând fi observat chiar în interiorul Catedralei Notre-Dame din Paris.
Ființele necuvântătoare din preajma Pruncului
Un alt detaliu care ne permite să identificăm imediat compoziția iconografică a Nașterii Domnului este prezența boului și a asinului în proximitatea ieslei. Deși unii consideră că acest detaliu are legătură cu descrierile din textul unei apocrife (Evanghelia lui Pseudo-Matei, cap. XIV), închinarea animalelor în fața Pruncului dumnezeiesc se fondează însă pe cuvintele Scripturilor canonice („Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte; poporul Meu nu Mă pricepe”; Isaia 1, 3).
Dacă prima reprezentare a Nașterii Domnului în care apar boul și asinul datează din jurul anului 325, aceste animale vor fi pictate în icoanele de origine palestiniană începând abia cu secolul al VI-lea.
Cât privește simbolistica din jurul acestor animale, literatura creștină ne-a păstrat câteva comentarii. Se știe că în Antichitate asinul era simbolul răului și al luxului, iar boul era simbolul cultului lui Mithra sau al lui Apis din mitologia egipteană. În reprezentarea creștină însă, ambele animale simbolizează cultele păgâne care au fost biruite prin venirea pe pământ a adevăratului Dumnezeu.
Începând cu secolul al IV-lea, mari teologi precum Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Grigorie Teologul și Sfântul Ambrozie, Episcopul Mediolanului, au dat o explicație alegorică acestor animale, boul simbolizând poporul iudeu, iar asinul pe păgâni. Această alegorie este împărtășită și de Sfântul Leon cel Mare, care, vorbind despre cei care se închină Pruncului dumnezeiesc din iesle, îi clasează în două categorii: bou (iudei) - asin (păgâni), păstori (iudei) - magi (păgâni). Cât despre diversitatea reprezentării lor, părintele Drobot menționează faptul că asinul, necunoscut în părțile nordice, va suferi o metamorfoză interesantă în icoanele rusești de secol XV, transformându-se în cal.
Ieslea Pruncului-Dumnezeu
Dacă textul apocrifei ne situează ieslea în afara peșterii, iconografia canonică a Bisericii o va reprezenta în interiorul acesteia. Peștera, ca loc de naștere al Mântuitorului, va fi introdusă în icoana Crăciunului abia în secolele VI-VII. Chiar dacă ea nu apare în cele mai vechi icoane ale Nașterii, despre ea vorbesc mai multe surse demne de luat în seamă: Sfântul Iustin Martirul vede în ea o împlinire a profeției de la Isaia 33, 16, Origen menționează faptul că pe vremea lui această peșteră de la Betleem era vizitată de pelerini, iar Eusebiu de Cezareea menționează că deasupra acestei peșteri Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena au construit o biserică.
Dacă prima firavă schițare a peșterii apare pe un mic vas cu care pelerinii își luau untdelemn sfințit din Țara Sfântă (vasul din Monza, secolul al VI-lea), în icoanele din secolul al VII-lea peștera este reprezentată mult mai lămurit. Dacă în primele reprezentări ale Pruncului de pe sarcofage El părea așezat aproape pe pământ între bou și asin, sau într-o iesle împletită, în primele reprezentări din Răsărit, pătuțul Dumnezeului Întrupat este o adevărată construcție zidită, destul de înaltă, asemenea unei mese, având înfățișarea unui altar de jertfă.
Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu
Dacă Icoana lui Hristos semnifica pentru Părinții celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic însăși realitatea Întrupării, Icoana Nașterii înfățișa credincioșilor modul în care aceasta S-a realizat și rolul central pe care l-a avut Preasfânta Fecioară în cadrul acestei minunate taine dumnezeiești. Fecioria sa este afirmată de primele scrieri patristice, iar titlul de „Născătoare de Dumnezeu” vrea să afirme dreapta credință în Întruparea Cuvântului.
Dacă în reprezentările primitive Maica Domnului apare așezată pe o piatră sau pe un fotoliu din palmier împletit, în icoanele palestiniene, începând cu secolul al VII-lea, ea apare întinsă în fața ieslei pe o saltea roșie, împodobită mai târziu cu motive aurite. Nici poziția șezând, nici cea culcată nu arată că nașterea a fost una dureroasă, căci trăsăturile senine ale feței sale arată mai degrabă uimire. Este îmbrăcată într-o haină purpurie, pe care în secolul a VII-lea apar pentru prima dată cele trei cruciulițe de aur, una pe cap și două pe umeri, care se vor transforma mai târziu în steluțe, simbolizând pururea fecioria ei.
Însuși locul privilegial pe care îl are în icoană constituie o mărturie cu caracter dogmatic pentru a arăta că Hristos S-a născut dintr-o fecioară care astfel a devenit Maică a lui Dumnezeu. Tot pentru a sprijini realitatea dogmatică a Întrupării Cuvântului este introdusă aici și scena spălării Pruncului, tocmai pentru a arăta că Hristos a fost și om adevărat. Preasfânta Fecioară privește fie către Dreptul Iosif îngândurat, fie către Prunc, fie spre femeile care îl spală.
Toate scenele și personajele icoanei, menționându-i aici atât pe magi și pe păstori, cât și pe îngeri, îl îndrumă pe cel care se roagă în fața lor spre contemplarea Pruncului imaculat din mijlocul întunecimii peșterii, întreaga complexitate de elemente a compoziției mărturisind atât inefabila taină, cât și bogatul ei context.
