În primele decenii ale secolului al XX-lea, Biserica Stavropoleos a intrat într-un necesar program de restaurare și consolidare, iar acest fapt s-a dovedit a fi fost crucial pentru permanența acesteia peste
Imnografia şi combaterea ereziilor la Sinodul I Ecumenic
Încă din Biserica Primară, creştinii se edificau unii pe alţii în adunările lor particulare, prin rugăciuni, psalmodii şi prin cântarea celor dintâi imne compuse de ei înşişi, puţine la început, pentru a se feri de erezii, rezumându-se mai mult la imnele Scripturii.
Cele dintâi mărturii ale imnelor din timpurile apostolice le avem de la Sfântul Apostol Pavel prin îndemnurile către Efeseni 5,19 şi Coloseni 3,16:
„Umpleţi-vă de Duhul, vorbind între voi în psalmi, imne şi ode spirituale, cântând şi psalmodiind în inima voastră Domnului“, sau prin scrierile către Filipeni 2, 6-11: „…S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine (…) Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dat Lui nume care este mai presus de orice nume (…) Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu-Tatăl…“.
În scrisoarea către episcopul Timotei, Sfântul Apostol Pavel consemnează: „Cu adevarat, mare este taina Creştinătăţii: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, S-a vestit de Îngeri, S-a propovăduit între neamuri, S-a crezut în lume, S-a înălţat întru slavă.. (I Timotei 3, 16), arătând Dumnezeirea Fiului.
Aceste imne constituie nu numai o importantă expresie a hristologiei pauline, dar ne oferă şi dovada clară despre acurateţea hristologiei Bisericii Primare, adevărate mărturisiri de credinţă în versuri care vor constitui stâlpi de rezistenţă împotriva ereziilor antitrinitare combătute la Sinodul I Ecumenic.
Însă, abia începând cu secolul al IV-lea se poate vorbi de o distincţie clară între psalmii lui David şi imnul ca entitate componistică de sine stătătoare.
Imnul Vecerniei - Lumină lină - închinat Sfintei Treimi reprezintă o mărturie puternică în studiul nostru, deoarece s-a întrebuinţat în disputele cu arienii.
După Ceaslovul grecesc, imnul Lumină lină poartă deasupra titlul: „Imnul Sfântului Antinoghen Martirul sau „Antinoghen, episcopul Sevastiei (†311)“ - cf. pr. Petre Vintilescu. Cercetătorii sunt de părere că imnul acesta a fost introdus în cult de către patriarhul Sofronie al Ierusalimului (sec. VI-VII). Credincioşii o cântau frecvent, fiind considerată melodie veche.
Imnul papirusului Oxyrinchos (Egiptul de Mijloc) este un imn prebizantin închinat Sfintei Treimi, înfăţişând un caracter trinitar destul de evident. Constituie cea mai veche mărturie a unui imn creştin având sistem semiografic muzical (sec. al III-lea). A fost găsit pe un papirus aruncat în groapa de gunoi a oraşului antic Oxyrynchos. Notaţia este în sistem alfabetic grecesc.
„.. Să se facă tăcere şi nicio stea purtătoare de lumină să nu lumineze. Fie ca vânturile şi izvoarele şi râurile învolburate să se liniştească. În timp ce noi lăudăm pe Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, fie ca toate puterile creaţiei să cânte: Amin, Amin, putere, slavă şi veşnică mărire lui Dumnezeu, Unul Dătător al tuturor bunătăţilor, Amin, Amin.“
Acest imn protocreştin este un caz extrem de rar şi unic până la această dată care să fi fost notat. Deşi se foloseşte limba greacă, el pare a consemna elemente din practica muzicală de cult siriană.
Cu toate că grecii erau consideraţi politeişti şi idolatri, primii creştini nu ezitau să se servească de scrierea lor muzicală şi de limba lor pentru a-şi scrie propriile imne. Acest lucru dovedeşte, de asemenea, că sistemul muzical grecesc era cunoscut şi folosit în mod curent. Dacă nu ar fi fost aşa, atunci primii creştini ar fi simţit nevoia de a inventa un sistem propriu de notaţie.
Imnul - armă de luptă dogmatică
Imnografia se dezvoltă abia din secolul al IV-lea, datorită înmulţirii sărbătorilor, dar şi din cauza ereziilor. Începând cu secolul al IV-lea, imnul bisericesc a ajuns să-şi definească o imagine proprie şi consacrare liturgică. Uzitarea lui în disputele hristologice consemnează o imnografie analitică, abordare teologică-dogmatică, explicativă, având o preocupare didactică.
Conform scrierilor Sfântului Irineu al Lyonului (Adversus haeresis), inaugurarea imnului ca armă de luptă s-a făcut, paradoxal, de către eretici, adică de gnosticii Marcion şi Valentin, în Roma veacului al II-lea.
Arianismul, combătut la Sinodul I Ecumenic, reprezenta o absurditate pe care nici păgânii nu o puteau accepta. Arie aducea în sprijinul ideilor sale textul din Proverbe 8, 22: „Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui, înaintea tuturor veacurilor“. Însă, textul se referă la înţelepciunea omenească şi nu la Logosul Divin. El atrage de partea sa oameni simpli, mai ales femei credule, zicându-le „Spune, avut-ai tu fiu înainte de a fi mamă?“, ca să trezească îndoieli referitoare la naşterea din veacuri a Fiului din Tată.
Lupta dintre cele două tabere din cadrul Sinodului I Ecumenic, dar şi după acesta a fost transpusă prin mijlocirea imnului în masele credincioşilor.
În acest sens, facem referire la însăşi lucrarea ereticului Arie, THALIA („ospăţ“) fiind o culegere de imne, o lucrare în proză şi versuri, numită şi Banchetul, alcătuită în scopul popularizării doctrinei sale. Cântecele sale au fost puse pe melodia versurilor poetului cretan Sotade, vestit pentru versurile sale de natură comică. Acestea erau interpretate de arieni în cor atât în biserici, cât şi pe străzi, în pieţe publice şi porturi maritime.
Sf. Atanasie cel Mare († 2 mai 373), participant ca diacon al episcopului Alexandru al Alexandriei (313-328) la Sinodul I Ecumenic, l-a combătut pe Arie în scrierile sale: „Arie, scriind Thalia, imită stihurile cu înţelesuri muiereşti ale aceluia“ (Sotade) „căci în bârfelile lui împotriva lui Hristos a încurajat bătaia de joc şi râsul…“, iar „cele ale Thaliei nu se găsesc la nimeni decât numai la cei ce cântă între pocale cu zgomot şi glume, ca să stârnească râsul altora..“, asemănându-l pe Arie cu şarpele care a amăgit pe femeie prin vicleşug.
Prin urmare, trebuie să menţionăm că imnul nu are deocamdată o consacrare din partea Bisericii, din cauza discreditării lui de către eretici.
Unii cercetători susţin ideea că intercalarea cuvintelor „acum şi pururea“ din formularea ortodoxă Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh... a fost opera Sinodului de la Niceea, consemnând şi întărind credinţa în eternitatea celor trei Persoane Treimice.
Doctrina Sinoadelor Ecumenice de la Niceea şi Calcedon a fost transpusă, ulterior, în imne precum „Unule Născut“, alcătuire a împăratului teolog Justinian cel Mare (527-565), o adevărată tălmăcire de melod.
Dacă vom cerceta cu atenţie în toate cărţile de cult ale Bisericii noastre, vom constata că nu există tropar sau stihiră în care imnografii Bisericii să nu amintească sau să nu facă referire la faptul că Răscumpărătorul lumii noastre este Dumnezeu adevărat. Slujba Duminicii a VII-a după Sfintele Paşti, a Sfinţilor Parinţi de la Sinodul I Ecumenic, este mai mult decât relevantă în studiul nostru. Aceasta ne descoperă adevăruri de credinţă şi mărturisiri ale Sfinţilor Părinţi transpuse în cântări meşteşugite. Pr. prof. Constantin-Nichifor Hrestic (Protoieria Iaşi 3, parohia Curături)